Bizarerii postcomuniste

16 decembrie 2010   SITUAȚIUNEA

Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului a publicat rezultatele unui nou sondaj de opinie despre regimul care a fost declarat de preşedintele ţării drept „ilegitim şi criminal“. Comentatorii au calificat drept „bizară“ şi „ambivalentă“ poziţia opiniei publice faţă de ce a însemnat dictatura comunistă. 

Cifrele sînt, într-adevăr, aiuritoare. 44% declară despre comunism că „a fost o idee bună, dar aplicată greşit“. 38% cred că instaurarea comunismului în România a fost un lucru bun, 38% cred că a fost un lucru rău. 52% cred că problema accesului la dosarele Securităţii nu e importantă. Doar 10% declară că au avut de suferit (ei sau membrii familiei) de pe urma sistemului, iar dintre aceştia 28% se referă la privaţiuni materiale, 24% – la limitarea dreptului la liberă exprimare, 23% – la discriminarea profesională, 18% – la limitarea libertăţii de credinţă. 83% consideră că nu au avut de suferit. (Rezultatele complete se găsesc pe site-ul Institutului, http://www.iiccmer.ro). 

Ca şi la precedentul sondaj pe aceeaşi temă, publicat în septembrie, s-a pus întrebarea dacă românii sînt nostalgici după comunism. În toate ţările din Estul Europei s-a discutat, într-un fel sau altul, despre nostalgie. Vladimir Tismăneanu, într-un articol publicat în Evenimentul zilei, nuanţa lucrurile: „Nu ştiu în ce măsură sondajul probează nostalgia pentru ceea ce a fost socialismul lui Dej şi al lui Ceauşescu, cît mai degrabă un protest latent în raport cu frustrările zilei de azi. Ar fi putut un regim comunist să răspundă eficient crizei economice globale? Mă îndoiesc profund“. Şi, mai departe: „Anxietăţile prezentului mai degrabă decît romantizarea comunismului autohton explică opiniile favorabile epocii Ceauşescu. În situaţii de criză există întotdeauna ispita de a nu vedea libertatea drept o şansă. Este un lucru ce trebuie avut în vedere cînd participăm la conversaţia democratică despre trecutul totalitar şi mai ales cînd ne propunem să gîndim strategii educaţionale menite să prevină obliterarea memoriei“. (Evenimentul zilei, 29 septembrie 2010, http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-plang-romanii-dupa-comunism-9073 65.html) Este perfect adevărat că nemulţumirile şi spaimele legate de prezent şi de ziua de mîine îi fac pe unii, după logica „răului celui mai mic“, să regrete stabilitatea de dinainte de 1989: „măcar Statul ne dădea slujbe sigure şi case“. Cu alte cuvinte, să aprecieze faptul că le erau satisfăcute nevoile primare. Sînt convins că, puşi să detalieze şi să explice, mulţi şi-ar aduce aminte că – totuşi – slujbele acelea erau cum erau, că se muncea în condiţii proaste, că au îndurat lipsuri de toate felurile ş.a.m.d. Dar „detaliile“ se uită uşor sau sînt puse între paranteze. Şi, în orice caz, un simplu sondaj nu le poate cuprinde. 

Bizareriile atitudinii românilor faţă de comunism se explică însă şi prin altceva. Pentru cei mai tineri, regimul comunist e deja „istorie“: îl cunosc din ce-au citit (dacă au citit) sau din ce le-au povestit părinţii şi bunicii. Adică dintr-un puzzle de impresii şi experienţe care, uneori, nu reuşesc să creeze un întreg neapărat valabil şi corect. Pe de altă parte, atît cei tineri, cît şi cei mai în vîrstă (care au propriile experienţe directe legate de comunism) şi-au conturat opiniile şi atitudinile în funcţie de ce şi cum s-a discutat despre regimul comunist în ultimii 20 de ani. La acest capitol, stăm prost. Să ne amintim că la începutul anilor ’90 punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara era susţinut de o minoritate, iar anticomuniştii radicali de atunci erau blamaţi de reprezentanţii puterii şi demascaţi în unele ziare drept „trădători“, „vînduţi Occidentului“ şi „plătiţi de agenturile străine“. Ion Iliescu a introdus în discursul public tema „oamenilor de bine“ (binecunoscută sociologilor şi propagandiştilor), care ar fi trebuit să stea cuminţi şi să meargă alături de majoritatea de atunci. Iar majoritatea refuza orice dezbatere critică legată de comunism şi orice iniţiativă de a pune lucrurile în ordine – de exemplu, o lege a lustraţiei sau înfiinţarea unei instituţii care să cerceteze dosarele Securităţii. Aşa încît rezolvarea acestei probleme esenţiale – relaţia cu trecutul recent – a fost întîrziată prin recursul la tot felul de „eufemisme“: de la fraza rostită de Ion Iliescu pe 22 decembrie 1989 (că Nicolae Ceauşescu doar „a întinat nobilele idealuri ale socialismului şi comunismului“) pînă la găselniţa introdusă în legea privind accesul la dosare, „Securitatea ca poliţie politică“ – adică o sintagmă ambiguă, interpretabilă, greu de demonstrat. Condamnarea oficială a comunismului – venită tîrziu, abia în 2006 – n-a fost urmată de prea multe gesturi concrete care s-o valideze. Pe de altă parte, dezamăgirile produse de politicieni – despre care foarte mulţi concetăţeni de-ai noştri cred că „sînt toţi o apă şi-un pămînt“ – au împăienjenit privirile oamenilor, care nu mai văd cum trebuie avantajele democraţiei. Libertatea de exprimare? Circulaţia liberă în Occident? Sînt abstracţiuni. Chiar dacă mulţi beneficiază de ele – şi li se par fireşti, s-au obişnuit cu astfel de drepturi –, le fac „uitate“ atunci cînd întrebările unui sondaj le solicită răspunsuri clare şi stricte la cîteva întrebări. 

Mai mult decît nostalgie şi anxietăţi provocate de prezent, acest sondaj arată necunoaştere şi dezordine în idei, valori, perspective. Confuzie. Adică exact ceea ce pare să domine, pe mai toate planurile, spaţiul nostru public.

Mai multe