Bizanţ după Bizanţ?

17 aprilie 2013   SITUAȚIUNEA

Nu am crezut că undeva în Europa se poate conduce mai prost decît în Bucureşti! Căci aşa e românul, e convins că la noi, ca la nimeni... Ei bine, la Napoli mi-a trebuit un sfert de oră ca să traversez un colţ al pieţei Garibaldi. Nu mă dumiream deloc, învălmăşeala de maşini, mobilete şi pietoni care se împleticeau în toate sensurile şi pe toate culorile semaforului m-au paralizat pe trotuar. Apoi, mi-am luat inima în dinţi şi am luat-o pe roşu, pe mijlocul străzii, tăind oblic un întreg colţ al pieţei. Nu s-a întîmplat nimic, maşinile şi motocicletele m-au ocolit ca şi cum nu ar fi fost nimic mai firesc pe lume decît ca eu să le tai calea după cum mă duce pe mine capul. Trecerile de pietoni şi semafoarele sînt strict decorative, legea şi-o face omu’ cu mersul lui, atent însă la ceilalţi oameni care circulă şi ei în legea lor.

La vulgata comune sostiene che Napoli è il regno degli incidenti stradali – scrie un blogger napolitan. Într-adevăr, e greu să nu fii convins de faptul că, într-o astfel de circulaţie, accidentele sînt o banalitate cotidiană. Şi totuşi, am avut presimţirea că această proastă reputaţie este profund falsă. Dacă te uiţi cu atenţie, vezi că circulaţia – adică organizarea traficului – nu este una la întîmplare, ci este doar una reglată de relaţiile individuale dintre oameni, nu de respectarea comună a unor reguli formale şi supraindividuale. Fiecare este atent la mişcările fiecăruia, mai degrabă decît să fie atenţi cu toţii la semnele de circulaţie.

Am deschis, aşadar, Google-ul şi am început să caut statistici. Într-adevăr, în ciuda reputaţiei, Napoli are cel mai mic număr de accidente mortale din Italia. Am mers mai departe şi am comparat cu Bucureştiul, unde, cu toată agresivitatea, majoritatea participanţilor la trafic se raportează la semnele şi normele de circulaţie – în afară de cazurile cînd le încalcă jubilatoriu... Ei bine, cu 3,5 morţi la 100.000 de locuitori, Napoli stă considerabil mai bine decît Bucureştiul – care are 4,2 victime la 100.000 de locuitori. M-am uitat apoi pe statisticile naţionale. În 2010, pe primele locuri – cu sub 50 de decese la un milion de locuitori – se află ţări precum Suedia, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Elveţia, urmate cu puţin peste 50 de morţi de către Germania. În eşalonul doi – avînd între 50 şi 80 de victime – se află ţări diferite, de la disciplinata Danemarcă la zvăpăiata Italie, care se instalează astfel confortabil în media europeană, atît la numărul de morţi, cît şi la ritmul de scădere al accidentelor între 2001 şi 2010. În coada clasamentului, cu peste 90 de morţi, se află ţări precum Lituania, Letonia, Bulgaria, Polonia, Grecia (singura ne-postsocialistă, dar cu probleme) şi, cu voia dumneavoastră, România, care a căzut pe ultimul loc, fiind singura ţară din Europa unde numărul accidentelor a crescut în 2010 faţă de 2001.

Nu am dat în patima statisticilor morbide şi nici nu intenţionez să dovedesc şi eu că România este altfel. Dar aceste date sînt simptomatice dacă priveşti dincolo de ele şi încerci să înţelegi relaţiile dintre indivizi şi stat – sau, altfel spus, dintre oameni şi norme. Ele ne sugerează că cele mai „sigure“ şi „eficiente“ sînt societăţile unde normele abstracte impuse de către stat sînt stricte şi interiorizate ca atare de către marea majoritate a cetăţenilor, state nordice în general şi, ca să spunem aşa, „protestante“. Nici la extrema cealaltă, mai „mediteraneană“, unde normele derivă într-o mai mare măsură din reglementările spontane dintre oameni, lucrurile nu stau prea rău. Mai mult, „anarhia organizată“ a unei societăţi precum cea napolitană produce mai degrabă asasinate excepţionale decît „nesiguranţă în trafic“ a persoanelor obişnuite. Cel mai prost stau societăţile unde una vorbim şi başca ne înţelegem, unde se declară stricteţea de jure a normelor şi se practică mica înţelegere de facto; unde funcţionează deci, autoboicotîndu-se, o dublă măsură: norma formală şi înţelegerea personală, încrederea instituţională şi cea interpersonală. Este cazul tipic al României!

Ajungem, astfel, la o problemă structurală a societăţii noastre, care de aproape două secole semnalizează dreapta şi o tot împinge Aghiuţă să o ia la stînga. Mai puţin metaforic spus, o cultură structural bizantin-otoman balcanică, ţărănească şi orală, privind identitar spre sud, care a hotărît brusc – pe la 1821, să spunem – să-şi întoarcă privirile spre vest şi să fie o civilizaţie occidentală, urbană şi a scrisului. De atunci, ne declarăm „europeni“ (de rit occidental) şi aspirăm sincer la acest statut, dar ne simţim cel mai bine cînd rămînem între noi şi putem fi „balcanici“ aşa cum sîntem obişnuiţi. Vrem să imităm Occidentul, dar sîntem terorizaţi de spectrul formelor fără fond. Nu mai vrem să fim eternii ţărani ai istoriei – clama Noica în anii 1940, dar oferea, cîţiva ani mai tîrziu, o paradigmatică lucrare despre sentimentul românesc al fiinţei. Nu vrem să fim napolitanii Estului, ca să spunem aşa, dar ne simţim ca peştele în apă în „geanta latină“. Şi atunci nu sîntem nici aşa, nici altminteri...

Nu este o pledoarie pentru (re)balcanizarea ţării sau pentru cine ştie ce soi de „napolizare“: Napoli are nevoie de o camorra pentru a se bucura de viaţă – ceea ce nu este chiar soluţia ideală... Este doar o constatare recurentă: cu un eu balcanic şi un supra-eu occidental, românul (scuzaţi-mi generalizarea de conjunctură) este o fiinţă nevrotică, care se visează şi în car, şi în căruţă. Care îşi doreşte reguli de circulaţie, dar este primul care să nu aibă încredere în ele. Şi este astfel de cînd l-a făcut naţiunea „român“.

Poate că ar fi timpul să ne acceptăm – şi să ne apreciem – aşa cum sîntem, fără a mai dori compulsiv să fim altfel. Nu de alta, dar nu ne iese şi pierdem vremea prin istorie...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013

Mai multe