Beția audienței
Citesc, de la o vreme, tot felul de comentarii şi opinii despre audienţele TV şi mi se pare că întoarcerea lumii cu susul în jos a mai făcut un pas decisiv.
Să o luăm uşurel. Instrument absolut necesar într-o epocă în care mass-media este o afacere, măsurătorile de audienţă sînt destinate în primul rînd celor care cumpără spaţii publicitare în media (ca să ştie pe ce dau banii) şi oamenilor din sistem – producători, realizatori de emisiuni, jurnalişti etc. (ca să ştie cît de numeros le este publicul). Aceste măsurători au, aşadar, un caracter preponderent tehnic, iar beneficiarii sînt jucătorii de pe piaţa media. Aşa se întîmplă peste tot în lume. Numai că, la noi, cifrele de audienţă capătă, pentru unii, trăsături de zeitate absolută, la care se închină zilnic. Faptul că în seara trecută emisiunea „noastră“ a avut un public mai numeros decît emisiunea „lor“ de la aceeaşi oră devine, pentru televiziuni, ştire de prime time. Lauda de sine pe baza cîtorva mii de telespectatori în plus este obicei curent. Mărturisesc că n-am prea văzut aşa ceva pe la televiziuni din alte ţări. Bineînţeles că şi acolo producătorii şi realizatorii stau cu ochii pe cifre şi se bucură cînd şi-au depăşit concurenţii, dar nu trîmbiţează asta zilnic în urechile publicului. Accept însă că ai noştri, după ce au trecut – vaccinaţi sau nu – de bolile copilăriei TV, trăiesc acum criza adolescenţei, aşa încît realizatorul unei emisiuni mediocre are nevoie, ca să meargă mai departe, să-şi crească self esteem-ul comparîndu-se cu emisiunea mediocră de la postul concurent. Să zicem că nici asta n-ar fi, pînă la urmă, grav: fiecare se laudă cu ce poate.
Dar cifrele de audienţă sînt folosite tot mai mult pentru a transmite – sau a sugera, sau a induce – judecăţi asupra calităţii emisiunilor. De cînd stau cu ochii pe cifre, mulţi şi-au băgat în cap că mult înseamnă, implicit, şi bun. Iar dacă o emisiune n-are audienţă, rezultă de la sine că e proastă, plicticoasă, neprofesionistă etc. Şi acest tip de „logică“ simplistă e aplicat şi acelor transmisii TV al căror scop nu e acela de a ţine pe canapea, cu telecomanda amorţită în mînă, milioane de oameni. Concret spus, dacă un show de divertisment sau orice alt „format“ adresat publicului de masă are doar cîteva zeci de mii de spectatori, atunci e un eşec: tocmai pentru că viza cîteva sute de mii sau milioane. Dar dacă un spectacol de balet, de teatru ori un talk-show pe teme culturale este urmărit de cîteva zeci sau sute de mii de oameni, atunci nu e cazul să ne repezim la concluzia comodă că „nu ţine“. Un asemenea „produs“ nu trebuie validat de publicul de masă, aşa cum valoarea unei simfonii ori a unui tablou nu se poate stabili prin referendum. Pur şi simplu, putem constata că doar cîteva zeci sau sute de mii de oameni au fost interesaţi, în ziua x, la ora y, de un subiect cultural ori de nişte minţi luminate care îşi spuneau părerile în faţa camerelor TV. Iar a socoti rating-ul şi share-ul (două vorbe-fetiş ale celor din „industria TV“, dar şi ale numeroşilor dătători cu părerea, de pe margine) în procente e stupid de-a dreptul. Ce sens are să spui că doar 1% din cîteva milioane de oameni care aveau televizorul deschis la ora h s-au uitat la o emisiune culturală, cînd o proporţie însemnată din cele cîteva milioane nu e interesată deloc de cultură? E ca şi cum ai spune că, într-o ţară de douăzeci de milioane de locuitori, doar trei mii au cumpărat o carte de Heidegger şi doar trei sute au citit-o. Şi ce-am vrea? Să citească toată lumea Heidegger? Ar fi o catastrofă naţională!
Dacă ne uităm în ograda altor societăţi, care au o relaţie mai veche cu televiziunea liberă (spre deosebire de noi, unde televiziunea a fost cîteva decenii un instrument de propagandă al partidului comunist), găsim exemple din care am putea învăţa (numai să vrem). Ani la rînd, de pildă, s-a deplîns la noi faptul că „n-avem un Bernard Pivot“. Miticul prezentator francez a avut vreo două decenii emisiunea Apostrophes. Nu făcea audienţă de masă şi nici nu i-a cerut cineva vreodată o asemenea aberaţie. Dar ţintea publicul care contează, croia curente de idei, dădea tonul în dezbateri, impunea ierarhii culturale axate pe valoare, nu pe succes. Iar emisiunile sale (care pot fi văzute pe www.ina.fr) au adunat, în timp, tot ce a avut Franţa mai bun în materie de cultură. Toute proportion gardée, dacă punem la un loc toate talk-show-urile culturale ale tranziţiei, cîte şi cum au fost (de la emisiunile lui Iosif Sava de la începutul anilor ’90 pînă la Profesioniştii Eugeniei Vodă, de la Profesiunea mea, cultura realizată „pe vremuri“ de Nicolae Manolescu la PRO TV pînă la Idei în libertate a lui H.-R. Patapievici, de la Garantat 100% a lui Cătălin Ştefănescu la 50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu, plus tot ce au realizat Marina Constantinescu, Cristi Tabără, Dan C. Mihăilescu – „omul care aduce cartea“, plus multe lucruri bune de la TVR Cultural – unde numai cine nu vrea nu găseşte ceva interesant) o să descoperim în ele „o Românie“ inteligentă, inspirată, care n-a stat să se zgîie tot timpul la politichia mediocră şi la dessous-urile vedetelor, ci a creat, a trăit emoţii profunde şi a avut idei substanţiale.
Numai că, la noi, se induce într-un mod perfid senzaţia că doar numărul contează, nu şi substanţa, nu şi calitatea. Beţia audienţei – explicabilă la negustorii TV care ar face orice ca să mai ţină treji nişte inşi pe care altminteri nu dau doi bani, căci pentru ei sînt doar entităţi statistice – îi cuprinde şi pe tot felul de comentatori invadaţi de propriul plictis. Dacă nişte oameni decid să nu se uite (pentru că se plictisesc) la emisiuni în care personajul principal e inteligenţa, nu cumva e problema lor?