Bătrînețe, haine grele
Nenorocirile și ticăloșiile descoperite în legătură cu unele aziluri de bătrîni au atras atenția asupra condiției precare și, de aici, vulnerabile a acestor semeni. Dar această precaritate trece mult dincolo de cazul concret respectiv sau de altele asemănătoare de la noi sau din alte părți. Adevărul este că, în contrapartidă cu lungirea considerabilă a vieții majorității oamenilor, obținută în ultima sută de ani mulțumită științei, tehnologiilor și condițiilor igienice, s-a produs și un fenomen negativ, uneori tragic: oamenii trăiesc în medie, ce-i drept, mult mai mult decît în trecut, vîrste de optzeci, nouăzeci de ani nu mai sînt deloc o excepție și o curiozitate; dar, din păcate, destul de des calitatea vieții unor vîrstnici e departe de a fi satisfăcătoare. Bolile zise degenerative, infirmitățile de tot felul, dar mai ales teribila demență senilă numită Alzheimer afectează tot mai mult un segment semnificativ al populației în ansamblu și unul considerabil al populației vîrstnice. Bineînțeles că aceste boli erau mult mai puțin răspîndite în rîndul populației din trecut, mult mai tinere. Pentru mulți, senectutea, departe de a aduce calmul amintit și lăudat cîndva de Cicero, vine cu o cohortă de necazuri care se agravează în ani. Viața omului bătrîn poate deveni nu numai prelungă, dar și mizerabilă pe măsura prelungirii ei.
Și bineînțeles că dacă omul respectiv are familie, aceasta trebuie să îndure – și uneori nu pentru puțin timp – condiția precară a senectuții prelungite a unui părinte, soț sau bunic. Iar greutățile îngrijirii, mai ales în fazele avansate al bolilor degenerative, nu sînt nici puține, nici mici și, bineînțeles, nici ieftine. Din păcate – iarăși ca o consecință a modernității –, familiile au acum puțini membri mai tineri și valizi, în schimb numărul vîrstnicilor e, proporțional, tot mai mare. Pe scurt, omul bătrîn și invalid devine adesea o povară materială, financiară, pe lîngă una sufletească pentru familia sa – lucru pe care el însuși îl știe adesea și care constituie un motiv în plus de tristețe.
Există desigur această soluție a azilului – de multe ori inevitabilă chiar și pentru cei cu familii și cu atît mai mult pentru cei care nu mai au pe nimeni care să aibă grijă de ei. La modul ideal, se asigură măcar o îngrijire fizică corespunzătoare, uneori dublată de socializare, foarte necesară și ea. Dar chiar și cînd se realizează acest mod ideal, despărțirea de familie și de locuința personală, de rutinele vechi este traumatizantă atît pentru omul bătrîn și invalid, cît și pentru membrii familiei, care nu o dată cunosc destule sentimente de culpabilitate. Pe cînd se trăia considerabil mai puțin, majoritatea oamenilor și a familiilor era scutită de multe dintre aceste probleme. Funcționa și aici, ca și în alte situații, principiul lui Epicur: la o suferință moderată te poți adapta și poți trăi multă vreme astfel; o suferință mare te ucide rapid și scapi astfel de tot. Iar moartea sosea, aproape întotdeauna, nu într-un azil, fie el și decent, ci în mijlocul familiei, ceea ce în general oferea o consolare și un confort sufletesc în plus. Din păcate, condiția modernității poate însemna și faptul că o suferință mare sub toate aspectele nu înseamnă și sfîrșitul rapid al vieții, ci o prelungire a ei cu ajutorul medicamentelor, al diferitelor dispozitive – ceea ce impune adesea și îngrijirea specială (și costisitoare) și traumatizantă, realizată printre străini, despre care aminteam.
Nu am o soluție. Calitatea îngrijirilor contează mult, dar problema în sine rămîne, cum spuneam, chiar și în condiții ideale. Opțiunea pentru sinuciderea asistată, înainte de sosirea cortegiului suferințelor și infirmităților – chiar dacă ar deveni în general legală –, nu e pentru toată lumea și, adesea, motive morale sau religioase o interzic. În rest, trebuie să așteptăm ca știința să aducă și calitatea senectuții la nivelul dimensiunii ei în ani.
Un mit grecesc povestește că un om, după ce a făcut un bine lui Zeus, a fost întrebat ce-și dorește drept răsplată. Omul, fără minte, a cerut viață veșnică, uitînd să ceară și tinerețe pentru această viață. Urmarea a fost că a trăit tot mai mizerabil, mai stafidit, mai uscat și mai lipsit de carne și bucurii, pînă ce s-a transformat într-un greier, al cărui scîrțîit n-ar fi decît un lament etern asupra condiției acelei bătrîneți disproporționat de lungi, cerută în mod nesăbuit, care mănîncă treptat ce a mai rămas viu și autentic din om.