Baronii cunoaşterii

Sînt mai puţin vizibili, căci nu apar la televizor, şi mai puţin nocivi, căci nu fură bani sau voturi. Dar aţi trecut cu siguranţă pe lîngă ei, v-aţi confruntat cu ei măcar cînd aţi mers prin şcoli şi, dacă aţi rămas cumva în cîmpul culturii, cercetării sau educaţiei, v-aţi lovit inevitabil de ei.

Sînt baronii cunoaşterii, feudalii mărunţi şi acri ai cîte unui crîmpei de cunoaştere pe care îl ţin sub pernă sau îl pun la păstrare într-o arhivă a cărei cheie o păstrează, cu gelozie, agăţată de gît. Sînt preoţii patrimoniului, vestalele adevărului şi patrioţii gîndirii strămoşeşti, cerberii lui Akademos, gata să sară la gîtul oricărui nou-venit bănuit, din principiu, că vrea să tulbure ordinea bunelor maniere şi practici ale sectei pe care o slujesc.

Sînt cei care îşi fetişizează competenţa moştenită pentru a se putea închina apoi la ea ca la singurul Dumnezeu adevărat. Sînt cei care îţi aruncă în faţă: „Ce doctorat în străinătate, ăla îl poate lua oricine, aici se munceşte pentru un doctorat!“ Care îşi trimit reprezentanţii în toate comitetele şi comiţiile de evaluare şi îţi reproşează după aceea că: „Eu ţi-am semnat pentru proiect, ca să te plimbi tu prin lume pe banii noştri!“ Care se uită cu dispreţ peste textele celor mai tineri decît ei şi decid că „nu fac doi bani, asta nu e valabil în România!“, de parcă gravitaţia, cînd trece peste spaţiul nostru, ar intra într-o buclă a timpului.

Sînt cei care nu se pensionează niciodată sau doar după ce s-au asigurat că au lăsat un moştenitor demn de micimea lor – şi care, de regulă, va sfîrşi prin a-i trăda. Îi găsiţi prin institutele Academiei, acest stat în stat al cunoaşterii naţionale, prin comisiile de experţi, ale Ministerului Educaţiei sau ale Ministerului Culturii, şi în alte comitete şi comiţii menite să selecteze calitatea indivizilor şi binele public. Se află mai ales în ştiinţele spiritului, unde se crede că poţi garanta cu „interpretarea“ şi „bunul-simţ“, mai mult decît cu probe şi dovezi. Sînt, într-un fel, cea mai jalnică specie de „baroni“, căci sînt fără altă putere şi miză decît aceea de a se opune, apărîndu-şi astfel sărăcia şi nevoile şi neamul lor de aristocraţie veleitară.  

Luptele în care sînt implicaţi sînt, de regulă, ridicole. Urăsc cu patimă pe oricine nu este ca ei, dar sînt şi înfricoşaţi de „invazia“ acestora. Drept care îşi ţin spatele ca nişte fraţi de cruce, alcătuind ceea ce colegul meu, Alfred Bulai, numeşte solidaritatea legitimării mutuale a incompetenţei: între ei, sînt toţi adevărul însuşi. Regele e gol, în sinea lui ştie că e gol, drept care se înconjoară cu disperare de curteni la fel de goi, care pot să-i spună cu toate ocaziile ce bine îi stă noua hlamidă.

Te întrebi uneori, privind agitaţia aceasta care poate depăşi în patos luptele politice, care este, de fapt, miza ce-i mînă pe ei în astfel de lupte aprige. Ei bine, puteţi căuta cît vreţi, pînă la urmă veţi ajunge la aceeaşi concluzie: propriul ego. A se opune înseamnă a se propune, a se autopropune şi a se impune ca singur connaisseur. Ca barosan cu valoare – cum s-ar spune în manele. Ca narcisişti – cum spune alt coleg al meu, psihanalistul Alfred Dumitrescu. Or, să te ferească Dumnezeu de piticul narcisist, căci ceea ce pune la bătaie – şi ceea ce vrea să cîştige, dar riscă mereu să piardă – nu este nimic altceva decît propria fiinţă, sensul vieţii lui, rostul său în lume! Şi pentru această miză e în stare de orice...

Veţi spune, poate, că vorbesc despre o categorie de „dinozauri“, mai mult sau mai puţin „expiraţi“ şi, în orice caz, pe cale de dispariţie. Fals. Baronii cunoaşterii sînt o populaţie dotată cu mecanismele autoreproducerii – iar noile vlăstare au mai multă energie, dar nu mai au nici bruma de cultură – limitată, dar reală – a părinţilor. Sau poate veţi argumenta cu faptul că toţi aceştia sînt funcţionari ai statului şi intră astfel în „greaua moştenire“ a acestuia. Este adevărat doar parţial. Căci există nişte rude apropiate ale baronilor cunoaşterii, şi în spaţiul privat: sînt antreprenorii cunoaşterii, mult mai tineri, mult mai trendy, mult mai cool, dar la fel de narcisistici. Şi ei fetişizează propriile competenţe, învăţate din bibliile corporatiste, şi se închină la ele ca la singurul Dumnezeu adevărat al pieţei. Societatea cunoaşterii despre care vorbesc este societatea care crede în ceea ce cunosc ei şi se închină la această cunoaştere. A accepta şi altă cunoaştere le-ar distruge self-esteem-ul. Au, desigur, piaţa, care le mai dă din cînd în cînd peste nas, dar, de regulă, consideră că piaţa a luat-o razna, şi nu că ei au rămas în afara pieţei. Sînt mult mai politicoşi şi politically correct cînd îi trimit la plimbare pe ereticii gîndirii sau nu iau în considerare cunoaşterea care iese din previziunile lor consfinţite de normele firmei, dar au şi mijloace mult mai ferme şi eficiente de a-şi proteja secta atotcunoscătorilor. Din cînd în cînd, credincioşi devizei pîine şi circ, organizează gale ale cunoaşterii, cu experţi „din afară“. E, de fapt, showbiz, infotainment sau, mai pretenţios spus, gnozotainment; pe scurt şi în limbajul lor – something fun. Şi corporatiştii sînt oameni şi trebuie să fie distraţi şi ei, dar la nivelul lor mult mai elevat şi, conform credinţei de piaţă, într-un mod care să fie şi util.

Dincolo de diferenţele evidente dintre aceste rude, ceea ce au în comun baronii şi antreprenorii cunoaşterii este angoasa incompetenţei. Nu a celei reale, ci a incompetenţei demascate, dezvăluite public. Drept care principala lor grijă este să spargă oglinzile, pentru a se privi doar în ochii senini ai coreligionarilor, în care regele nu este niciodată gol, în care Narcis este veşnic tînăr.

Şi totuşi, producţia de cunoaştere este uriaşă, chiar şi în România, doar că, de prea multe ori, nu are voie să intre în Templu!...  

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.