Barometrul porcului
D in josul scării, din susul scării, vine miros de sarmale. Acum, în clipa asta, toți românii fac sarmale. În toate casele, cu ușile și ferestrele închise, fierb olițe, oale și oloaie cu sarmale. Mă înduioșez pînă la lacrimi de această solidaritate umană și încep să simț tradițional.
Era acum aproape douăzeci de ani, primul meu text sarmalic din Dilema. Mult după aceea, revăzînd această serie de pilule dedicate porcăriilor sărbătorești, constatam că, la începuturi, toate pilulele mele erau variațiuni pe tema „miroase a sarmale peste Munții Carpați!“. Simțeam sarmalic, deci eram un bun român, totdeauna împăcat cu mine și cu viața, în timpul suspendat al sărbătorilor. De fapt, mă bucuram necondiționat de sărbători și încercam – fără să insist prea mult însă… – să le găsesc o condiționare culturală mai finuță. De vreun an sau doi însă, iată-mă trebuind să fac un soi de apologie a porcului sărbătoresc în fața unei rețineri publice și mediatice tot mai vehemente față de „dezmățul românesc“ al sărbătorilor de iarnă: „De ce credeți că românii fac excesele astea de sărbători, de unde ni se trage ghiftuirea asta irațională? E cumva în gena noastră, a românilor?“ Mă enervam și nu mai eram un bun român, căci încercam să legitimez, tot „finuț cultural“, ceea ce începuse să devină un stigmat național. Timpurile s-au schimbat, de Crăciunul acesta am avut chiar parte de „criza oii“, de parcă ar veni Paștele, iar porcul mai guiță stingher doar undeva pe la țară. Iată deci cum porcul se dovedește a fi un subtil barometru al tranzițiilor noastre!…
Trădarea porcului a fost prima schimbare majoră pe care am sesizat-o: Cred că prin 1999 s-a produs o ruptură care, la acea vreme, m-a lăsat perplex: un fost student, convertit vreo cîțiva ani prin India, ne-a gătit de Crăciun cîteva excelente mîncăruri în cel mai curat stil vegetarian. Eu, de Crăciun, să mănînc ierburi! Cred că toți moșii și strămoșii mei s-au răsucit în mormînt, oripilați de trădarea urmașului nedemn – scriam eu atunci. Au urmat apoi sărbători cu catering, insurecția culinară a curcanului, eventual un porc gong bao și ceva delicatesuri libaneze. Mondializarea făcea o concurență neloială porcului național, dovedind, încă o dată, că pătrunderea triumfală a cosmopolitanismului se face, în primul rînd, prin stomac: eating the other – spun antropologii americani.
În paralel cu aceste schimbări legate de ce pun românii pe masa de sărbători, s-a schimbat și componența celor care se așază cu această ocazie în jurul mesei: pe la sfîrșitul anilor ’90, printre citadini, Crăciunul nu mai era sfînta sărbătoare a familiei, rudele fiind tot mai mult dublate (sau chiar înlocuite) de prieteni, iar prietenii erau tot mai frecvent colegi. Al cui ești aluneca încet-încet spre unde lucrezi – mai scriam eu cam în aceeași perioadă.
A venit apoi integrarea europeană și, odată cu ea, „criza porcului“: Ce ne facem cu integrarea europeană a porcului național? – pare a se întreba, mai în glumă, mai în serios, media românească în prag de 2007. Din perspectiva normelor europene în materie, „modalitatea tradițională de a tăia porcul de Crăciun poate fi considerată barbară“, amintește Evenimentul zilei. Adică românii ar fi barbari? Ce porcărie! – mă revoltam eu în 2007. Iar un țăran chestionat de un reporter declara categoric: „Dacă UE înseamnă să nu mai cresc porci la mine în bătătură, eu nu mai vreau în Europa!“ Și uite-așa s-a născut euroscepticismul românesc.
C urînd după aceasta, am început să constatăm însă cu toții că „porcul din bătătură“ e fudulie, pig business e temelie. Iar pig business e big business! La televizor, Sorin Minea, mereu exasperat de comentatorii care băteau cîmpii, explica tuturor cîte ceva din lupta porcului autohton cu porcul străin, pesta porcină și seringa veterinarului; mai în privat, alții au invitat-o pe Tracy Worcester ca să priceapă mai bine the big picture. Dar ceea ce mă durea pe mine cel mai mult era coana food safety, căreia îi cășunase rău de tot împotriva porcului nostru național. Am scris imediat, bineînțeles, o pilulă pe această temă, în care am lansat și un slogan: Mănîncă liniștit, Food Safety veghează pentru tine! Integrarea europeană a porcului însemna preluarea fricilor alimentare „ca în țările civilizate“ – cum ne place nouă să spunem pînă în ziua de azi. În acest context, ultima mea tentativă de a face apologia colesterolului s-a încheiat cu o admonestare dură din partea vegetarienilor. Lupta părea pierdută. La masă, lumea a început să se intereseze tot mai mult nu dacă mîncarea are gust, ci dacă este sănătoasă.
Peste cîțiva ani însă, într-un fel, balanța Porcexim și-a mai revenit: importam noi ce importam, dar pachetele cu porcării ale migranților se strecurau tot mai năvalnic prin microbuzele directe dintre Cucuieții din Deal și Roma sau Madrid. Începuse să miroasă a sarmale dincolo de Munții Carpați! Chiar și în țară au apărut tîrgurile cu produse locale/tradiționale/ecologice, pe scurt, „ca la mama/bunica/mătușa acasă, în care porcării „meșteșugite“ erau oferite ca alternativă a mezelurilor cu E-uri. Supermarket-urile nu s-au lăsat însă intimidate și au scos rapid și ele tot felul de „gusturi românești“ la țiplă: a început contraofensiva pe care Florin Dumitrescu a numit-o „supermarketizarea tradițiilor“.
Și totuși, amurgul porcului a început deja. Și – vorba lui Mark Twain – nici eu nu mă simt prea bine. Un bătrîn profesor de-al meu ne explica acum mulți ani, într-o dimineață tîrzie de după o noapte lungă, că viciul înseamnă putere. Și a rămas „puternic“ și astăzi, la cei peste optzeci de ani ai lui! Eu am început să constat însă că vine o vreme cînd micul dejun se ia dimineața, noaptea e pentru dormit, iar porcul devine o nostalgie. Colac peste pupăză, fumatul este și el un stigmat. Adio, deci, vicii, adio, colesterol iubit; de acum încolo, de sărbători, voi scrie despre tradiționalele noastre salate de Crăciun! Nu mai contați deci pe mine pentru a răspunde la eterna și fascinanta întrebare: „Dumneavoastră, ca antropolog, ce părere aveți despre sărbătorile de iarnă la români?“ Păi, ce părere să mai am? O părere de rău…
Apologia pîrleazului,