Băi, aliaţilor!
Mi-a povestit acum cîţiva ani "o sursă ce doreşte să-şi păstreze anonimatul" cum a decurs prima vizită a unei delegaţii oficiale româneşti într-o ţară UE la cîteva săptămîni după alegerile din 1996, cîştigate (îşi mai aminteşte cineva?...) de Convenţia Democrată. Ţărăniştii îşi aranjaseră cu cîteva luni înainte o vizită "pe linie de partid" la fraţii lor întru creştin-democraţie din ţara cu pricina. Între timp însă, cîştigaseră alegerile şi ajunseseră la conducerea ţării. Aşa încît delegaţia de "lideri ai partidului", pregătită din timp, se transformase, prin voinţa (nesperată a) electoratului într-o delegaţie plină de persoane oficiale: preşedintele Camerei, prim-ministrul, vreo doi miniştri... Un reprezentant al ambasadei noastre de acolo le comunicase că, tehnic vorbind, dată fiind cîştigarea alegerilor şi schimbarea de statut din partid de opoziţie în partid de guvernămînt, vizita nu se mai poate desfăşura în condiţiile stabilite înainte, ca între "partide frăţeşti": domnul...escu, de exemplu, nu mai venea în calitate de preşedinte de partid, ci ca preşedinte de Cameră, iar protocolul cere ca un preşedinte de Cameră, aflat în vizită, să aibă o întîlnire cu omologul său din ţara-gazdă. "Păi parcă la ăştia e un comunist?!", a venit replica. "Nu mă văd cu el, că am probleme cu creştin-democraţii care ne-au invitat." (Ce-i drept, în ţara cu pricina preşedintele Camerei inferioare a Parlamentului era un om de stînga, care atunci se afla la guvernare.) Iar dl cutare, le-a mai explicat diplomatul, nu mai poate veni ca reprezentant al partidului, căci între timp a fost numit prim-ministru, ceea ce înseamnă că poate vizita o ţară străină numai la invitaţia omologului său, după procedurile diplomatice de rigoare şi cu protocolul cuvenit: primire oficială, gardă, măsuri de securitate etc. "Cum să nu vin?", a reacţionat compatriotul nostru. "De mult îmi doresc să văd ţara aceea, las' că vin altădată în calitate de prim-ministru, acum vin pe linie de partid, cum s-a stabilit anterior." Pe scurt, ambasada a obţinut, "peste rînd", o primire la preşedintele Camerei Deputaţilor (şi l-a convins pe "al nostru" că trebuie să meargă), profitînd şi de faptul că era vorba de o ţară frăţească şi binevoitoare faţă de procesul de democratizare din România, prim-ministrul a fost convins (de şeful său pe linie de partid, mai bătrîn şi mai înţelept) să rămînă acasă pînă cînd va fi invitat oficial, vizita a avut loc într-o formulă capro-vărzistă - şi de partid, şi "oficială". Cu amendamentul specific naţional produs de unul dintre miniştrii membri ai delegaţiei (şi "mare" pe linie de partid), cum că "fiţele" astea tehnic-procedurale ale reprezentanţilor ambasadei erau de fapt "lucrături" menite să pună beţe în roate noii Puteri democratice (căci, nu-i aşa, toţi cei de la ambasadă erau "neocomunişti" de pe vremea "regimului Iliescu", şi "o să vă dăm pe toţi afară", a tunat neo-ministrul creştin-democrat; nu i-au dat). S-a improvizat o combinaţie între "doleanţele" noii Puteri de la noi şi cerinţele diplomatice şi protocolare "de la ei"; şi era vorba despre o ţară în care eticheta este riguroasă şi la mare cinste: dacă, de pildă, un înalt demnitar dintr-o ţară străină merge în vizită în provincie, la limita dintre regiuni este întîmpinat, cu fanfară, gardă şi poliţişti pe motociclete, de prefectul ţinutului, de primarul localităţii cu tricolorul în diagonală ş.a.m.d. Or, ai noştri voiau să "dea o fugă şi pînă la...", dacă tot erau în Capitală... Săptămîna trecută, "ai noştri" au pus vanilie-n ciorbă într-un mod asemănător, de data aceasta într-o problemă mai delicată decît simpla vizită în altă ţară. Gîndindu-se, probabil, la valurile de popularitate şi simpatie care îi vor înconjura, liderii PNL au decis, într-o bună dimineaţă, retragerea trupelor din Irak şi "au ieşit la presă" (obsedantă şi semidoctă formulă!...). Nu i-au prevenit pe aliaţi, iar cînd ambasadorul SUA "şi-a manifestat surprinderea" şi cel al Marii Britanii a declarat că "aşteaptă lămuriri", vajnicii noştri lideri de partid n-au priceput nimic: limbajul diplomatic nu permite, ca la Cugir, formula "băi, aliaţilor!" (la care probabil că sînt ceva mai sensibili); "a-şi manifesta surprinderea" e destul de grav în lumea diplomatică. Iar a anunţa retragerea dintr-o astfel de alianţă, fără a discuta mai întîi cu aliaţii, este o gafă enormă. Liberalii noştri au dovedit că n-au habar de procedurile politice din lumea civilizată, în schimb şi-au arătat disperarea de a creşte în sondaje. Rezultatul este însă nul (dacă nu chiar contrar celui aşteptat): poporul nu se va îndrăgosti brusc de premier şi de ministrul Apărării pentru că au propus "aducerea băieţilor noştri acasă". De partea sa, preşedintele Băsescu s-a lansat într-o retorică amplă pentru a contracara "mişcarea" liberalilor. Între altele, a spus că propunerea lor este "un atentat grav la interesul naţional" şi "un puci anti-România". Asemenea vorbe grave nu se mai auziseră din gura şefului statului de pe vremea cînd Iliescu "vedea" rebeliuni legionare şi războaie civile pe stradă pentru a justifica chemarea minerilor. Nu se cuvine unui şef de stat să lanseze vorbe atît de grele, în care de altfel nici el nu crede: dacă ar crede cu adevărat, ar sta cu mîinile în sîn ştiind că are un premier pucist şi un ministru al Apărării atentator? În toată această poveste morala vine din termenul "proceduri". Un termen pe care - în afară, poate, de niscaiva ONG-uri riguroase şi de oamenii cu principii şi rigori "de lume veche" - ţara lui "merge şi-aşa" îl nesocoteşte. Din acest punct de vedere, n-avem ce căuta în Europa cu asemenea politicieni. Mă tem că "ai noştri" or să cam tropăie prin UE, incapabili să priceapă că intrăm, de fapt, într-o alianţă în care nu se vorbeşte cu "bă", nu se suflă în ciorbă, iar premierii şi preşedinţii nu se amuşină prin gard.