Badigardul la români

Acum vreo 12 ani, la Roma, mergeam pe stradă şi mi-am adus aminte că trebuie să cumpăr alune şi ceai. Atît. Cum prin apropiere era un supermarket (nu acela în care mergeam de obicei), am intrat. N-am luat coş sau cărucior, n-aveam nevoie. Necunoscînd locul, m-am învîrtit ceva pînă să găsesc raftul cu alune. Cînd l-am găsit în sfîrşit, am constatat că în spatele meu apăruse un nene solid care se uita sec la mine. Am priceput: responsabilii cu paza văzuseră pe monitor un ameţit care se tot învîrtea printre rafturi şi unul dintre ei venise să-şi "facă remarcată" prezenţa. După ce mi-am luat ceaiul şi alunele, nenea a dispărut la fel de discret cum apăruse. Altădată, tot la Roma, pe Via del Corso, eram într-o parfumerie care transformase vitrinele în uşi şi le ţinea larg deschise. Practic, din stradă făceai un pas şi erai în magazin. Şi invers. Cînd am intrat, eram singurul client. Una dintre cele două vînzătoare s-a oferit să mă ajute şi a început să-mi prezinte "marfa". În timp ce discutam, s-au adunat încă vreo 7-8 clienţi. Cealaltă vînzătoare era, fireşte, şi ea ocupată. Pe uşa din dosul magazinului a intrat atunci un negru înalt şi solid, îmbrăcat într-un costum impecabil (eram într-o parfumerie pe Via del Corso!), cu un ecuson în piept care îi atesta calitatea de responsabil cu paza. Amabil şi zîmbitor, a început să converseze cu clienţii care aşteptau ca vînzătoarele să-i preia, asigurîndu-i că nu vor avea mult de aşteptat şi scuzîndu-se că e aglomeraţie: "ce vreţi, e o după-amiază frumoasă, oamenii au ieşit la plimbare pe Corso, e normal să intre şi în magazinul nostru". Altădată, la Viena, am văzut doi poliţişti care au oprit un tînăr şi i-au cerut actele. N-am auzit ce a spus tînărul (eram la cîţiva metri), dar era clar că se opune: chiar a încercat să treacă printre cei doi şi să plece "forţat". N-am apucat să-mi dau seama cînd l-au luat pe sus şi l-au dus în duba care era parcată lîngă bordură: am observat doar cum uşile dubei se închid sec în urma lor. Aş putea să mai povestesc astfel de mici episoade, dar e inutil. Cine a umblat cît de cît prin alte ţări europene a observat, desigur " mai ales în cele recunoscute pentru nivelul ridicat al siguranţei publice, precum Austria, Suedia şi altele ", că poliţia e prezentă pe străzi, că poliţiştii sînt politicoşi şi cooperanţi, dar " la nevoie " fermi, iar în magazine şi în alte spaţii private paza este asigurată discret, dar eficient. La această situaţie contribuie şi legislaţia, şi "statutul poliţistului", dar şi o anume tradiţie a "ideii de ordine publică", mult mai veche "la ei" decît "la noi", şi o anume civilitate a relaţiilor dintre cetăţeni şi oamenii care le asigură liniştea. Inutil să insist. La noi, totul pare "construit" pe scheletul vechilor relaţii dintre miliţieni şi popor, iar noua poliţie democrată " în ciuda schimbărilor prin care a trecut " nu reuşeşte să cîştige încrederea cetăţenilor. În plus, au apărut şi poliţiştii comunitari, iar Jandarmeria a dobîndit şi ea, prin lege, anumite atribuţii care înainte îi reveneau doar Poliţiei. Instituţional, s-ar părea că avem cam aceeaşi structură care funcţionează şi în alte ţări europene. Sîntem aliniaţi. Dar "pe teren" simţim în continuare diferenţele: sînt total uluit, de pildă, cînd văd la televizor cum poliţiştii de la circulaţie se roagă de cîte un şofer, evident beat, să coboare din maşină şi să sufle în fiolă. Şi nu pot să nu mă gîndesc la colegii lui austrieci care au "umflat" un ins pentru că a refuzat să se legitimeze. Ce au în plus austriecii? O legislaţie mai bună? Muşchi? Curaj? Indiferent de reformele instituţionale, încrederea cetăţenilor în poliţişti creşte, dacă pe stradă lucrurile încep să se vadă altfel. Dar " mă înşel? " poate că la starea de neîncredere contribuie şi prezenţa masivă în spaţiul public a categoriei numite badigarzi. Printre misterele limbajului de tranziţie din România se află şi această tumbă semantică: termenul englezesc care înseamnă "gardă de corp" şi se referă la cei care asigură paza VIP-urilor a ajuns să desemneze, în limba română, bărbaţi şi femei care păzesc nişte "obiective" (şcoli, magazine, parcuri etc.). Pe englezeşte, bodyguard te duce cu gîndul la tipi solizi şi perfect instruiţi care, la o adică, salvează vieţi de preşedinţi, de staruri pop ori de miliardari. Pe româneşte, badigarzi îţi aduce în faţa ochilor inşi plictisiţi, slabi sau graşi, cu burtă sau cu chelie, de toate vîrstele, care moţăie pe o bancă ori stau cu vigilenţa trează să nu se ocupe cele cîteva locuri de parcare din faţa firmei care i-a angajat. Sau se plimbă prin parcurile pe care trebuie să le păzească, aşa cum prevăd contractele generoase pe bani publici. Ori cască prin cîte-o farmacie. Iar la acest punct uluiala mea creşte: în ţărişoara noastră, nu mai există farmacie (cel puţin cele din marile reţele) fără badigard. Nu poţi, mă-nţelegi, să te numeşti farmacie dacă n-ai un om de pază " fie el şi un biet pensionar pirpiriu, cum am văzut în cartierul meu. Prin alte ţări, zău dacă am văzut vreun paznic, ziua în amiaza mare, în farmacii... Una peste alta, orice român din mediul urban se întîlneşte probabil, în drumurile sale zilnice, cu cîteva zeci de badigarzi, dar cu mult mai puţini poliţişti. De aici pînă la a trage concluzia că poliţia "nu e în stare" să asigure ordinea publică e doar un pas. Căci " nu-i aşa? " "se fură, domnule, de-aia e nevoie de badigarzi!". Cum altfel putem gîndi, sceptici cum sîntem, despre noi înşine?