Azilul planetar

18 martie 2010   SITUAȚIUNEA

Deunăzi, mi-a căzut în mînă un document stupefiant. Dacă este autentic – şi după verificările pe care le-am făcut este – ne aflăm dinaintea unei probe dezesperante de sminteală instituţionalizată. E vorba de o listă de recomadări pe care membrii unui juriu al Comisiei Europene trebuie să le respecte, atunci cînd judecă şi selectează diferite proiecte de cercetare. Care va să zică, eşti invitat într-un board de experţi, capeţi spre analiză un set de dosare ale unor candidaţi care cer finanţare pentru proiectele lor şi trebuie să scrii un referat de susţinere sau de respingere. Mai întîi însă, trebuie să-ţi însuşeşti o serie de „indicaţii de la centru“. Lectura acestor indicaţii dovedeşte că autorii lor au avut în minte două presupoziţii: 1) Membrii juriului sînt nişte vietăţi rudimentare, necuviincioase, fără educaţie, porniţi, din plecare, să-şi căsăpească muşteriii şi 2) Candidaţii sînt o adunătură de semi-handicapaţi, în plină criză sufletească, bolînzi, vulnerabili pînă la leşin.

Iată ce ţi se cere: A) Să fii politicos (nu cum eşti dumneata de obicei, o fiară sîngeroasă şi grobiană). B) Să te exprimi clar (nu să bălmăjeşti cuvinte fără sens, cum oi fi făcînd la cursurile dumitale). C) Să adopţi un ton rece, analitic, fără consideraţiuni negative privind candidatul sau tema lui de cercetare. (Chiar şi cînd respingi, trebuie să fii tandru, pozitiv, încurajator.) D) Să nu te declari incompetent şi nici neîncrezător faţă de proiectul pe care urmează să-l evaluezi. (Adică poţi fi incompetent, cu condiţia să n-o spui, iar dacă proiectul în discuţie ţi se pare bezmetic, e preferabil să-l declari promiţător. În nici un caz nul.)

E) Să nu te referi la vîrsta sau naţionalitatea candidatului. (Să nu zici, de pildă, că „pentru vîrsta lui“, candidatul are o excelentă – sau lamentabilă – performanţă). F) Să eviţi orice remarcă întemeiată pe o experienţă personală (adică cum?). G) Să nu-ţi permiţi, în comentariul tău, aprecieri care să sugereze ierarhii nete (note, de exemplu). H) Să nu vorbeşti la persoana I („Cred că…“, „Sînt de părere că…“). I) Să nu faci comparaţii cu alte proiecte (riscînd, astfel, să pui candidatul într-o poziţie de inferioritate frustrantă faţă de alţi candidaţi). J) Să te fereşti a descrie sau rezuma substanţa proiectului de care te ocupi (?). K) Să ai mereu în minte că te adresezi direct candidatului şi că ai datoria să nu-l indispui.

În rezumat: referentul nu e chemat să exprime o opinie („părerea mea este că…“), ci să oblojească un convalescent. Evaluarea are, preponderent, un scop terapeutic: trebuie să te simţi prost cînd critici, iar pacientul trebuie să se simtă bine. N-ai voie să-ţi exhibi identitatea şi convingerile, după cum n-ai voie să faci aluzie la identitatea preopinentului. Eşti o instanţă abstractă, fără afecte, idiosincrasii, opţiuni sau experienţe de viaţă proprii. Candidatul, la rîndul lui, e îndreptăţit în tot ce face, fundamental bun, dar extrem de sensibil. Nevrotic. Depresiv. Susceptibil. În pragul colapsului psihic. Vei avea deci grijă să nu-l enervezi, să nu-l traumatizezi, să nu-i pui în pericol buna dispoziţie şi încrederea în sine. Sănătatea lui e în mîinile tale. Dacă nu e competitiv, problema ta, ca referent, e cum să i-o spui, lăsîndu-l totuşi să creadă că e competitiv.

Ceea ce regizorii acestei fine coreografii nu par să ia în considerare e că indicaţiile lor au şi ele un posibil efect castrator. În fond, referenţii sînt şi ei oameni. La fel de şubrezi, de delicaţi, de labili psihic, ca şi candidaţii. E oare corect să sugerezi că ar putea fi inadecvaţi, abuzivi, subiectivi, grosolani, cruzi, haotici, lipsiţi de tact? Dacă se şochează? Dacă dau în fandacsie? Dacă le creezi ditamai inhibiţia profesională şi existenţială? Ce e cu discriminarea asta între referenţi şi candidaţi?

Dincolo de toate aceste piruete, se întrevede, de fapt, o anumită filozofie: umanitatea pendulează între balamuc şi azil. Trebuie să mergem în vîrful picioarelor, să ne purtăm cu aproapele nostru aşa cum te porţi cu o vietate debilă, inaptă să suporte sinceritatea, observaţia critică, adevărul. Căci nu ni se cere, pur şi simplu, să fim bine crescuţi, să ne controlăm impulsivităţile, excesul de autoritate, comportamentul necivilizat. Asta ar fi perfect legitim. Ni se cere să ştergem diferenţa dintre da şi nu, dintre acceptare şi refuz, dintre autenticitate şi ipocrizie. Pedagogia e barbară. O vom înlocui cu psihiatria. Omul e, prin definiţie, bolnav. Îl vom trece pe respiraţie artificială, la secţia de reanimare. Vom construi un univers aseptic, protector, fără provocări, eşecuri şi constrîngeri. Ne vom surîde pios unii altora, vom face din paloare singurul criteriu al vitalităţii şi vom evacua orice formă de discernămînt, ca nu cumva să stîrnim suspine şi melancolii. Nu vom mai fi nici prea trişti, nici prea veseli. Vom fi „corecţi“. Şi nu vom întreprinde nimic, fără să aşteptăm indicaţii clare de la centru.

Mai multe