Avocații lui Dumnezeu
Nu se acordă destulă atenție unui formidabil text vetero-testamentar: Cartea lui Iov. Foarte pe scurt, e vorba de consecințele unui pariu (!) pe care Tatăl Ceresc îl face cu Satana, în legătură cu dreptcredinciosul Iov, fără de prihană, temător de Dumnezeu, un model de cumințenie pravoslavnică. Satana ridică miza: „Păi, mersi, I-ai dat de toate, are de ce să-Ți fie recunoscător! Dar ia persecută-l nițel și-o să vezi că evlavia lui se va duce pe apa sîmbetei”. Ei bine, Dumnezeu acceptă această „probă” a pietății, propusă de diavol. (Îmi închipui cum ar fi reacționat, față de acest scenariu, activiștii de azi ai credinței „canonice”, dacă ar fi fost contemporani cu autorul textului biblic: „Blasfemie! Cum să pui în scenă un «joc de noroc» între Creator și căpetenia îngerilor căzuți?! Cum să crezi că Dumnezeu ar putea tolera suferința unui om desăvîrșit, numai ca să-i dovedească «Adversarului» că supușii Săi îi vor rămîne fideli, oricîte rele s-ar abate asupra lor?!”. Și totuși, așa începe cartea lui Iov, niciodată exclusă din Canonul scripturar.) Restul „poveștii” descrie crud ororile fizice și sufletești la care e expus Iov, stupoarea sa, nedumerirea dinaintea Judecătorului suprem: cu ce-am greșit, de unde aceste pedepse nemiloase pe capul meu? Iov cere să înțeleagă! Cere, nedumerit, o explicație. Și atunci apar în preajma lui trei „prieteni” smeriți (Elifaz, Bildad și Țofar), care opun interogației lui sfîșietoare discursuri edificate, răspunsuri înțelepte, mustrări amare, din categoria: „N-ai dreptul să protestezi! Oi fi avînd tu niște păcate grele, de care nu ești conștient. Oricum, știe Dumnezeu ce face!”. În final, Dumnezeu însuși intră în dialog cu „victima” pariului Său. Trec, acum, peste ce spune. Important e că El ține să admonesteze sever conformitatea pioasă a celor trei prieteni, care își iau rolul de avocați ai Săi. Preferă în asemenea măsură zbaterea lui Iov, nevoia lui de răspuns, îndrăzneala autentică a întrebărilor lui, încît îi avertizează pe „propagandiști” că nu se va îndura de ei, decît dacă i-o va cere Iov! „Din dragoste pentru el, voi fi îngăduitor, ca să nu mă port cu voi după nebunia voastră, întrucât n-aţi vorbit despre Mine aşa de drept cum a vorbit robul Meu Iov" (Iov, 42, 8). Una peste alta, Dumnezeu pare să prefere căutarea, interogația, nevoia de lămurire lăuntrică, tatonarea nebuloasă edificării gata-făcute, cumințeniei somnolente, înțelepciunii birocratice a unor „slujitori” disciplinați, înțepeniți în răspunsuri.
Mi-am amintit de Cartea lui Iov cînd am descoperit diverse reacții ale unor „specialiști”, odată cu apariția ultimului volum al lui Gabriel Liiceanu (Isus al meu). N-am citit-o încă atent. Am parcurs unele pasaje pe care le-aș putea comenta polemic (poate o voi face), dar și altele, care m-au emoționat. Nevoia unui om (care tocmai a împlinit 78 de ani) de a se confrunta ultimativ, intens, cinstit, cu problema credinței, descoperind și îndrăgostindu-se de un chip fără pereche (atopotatos) al lui Iisus, fie și într-o versiune neconvențională dogmatic, mă tulbură în mult mai mare măsură decît bombăneala previzibilă a unor „îmbisericiți” riguroși, bodyguarzi țanțoși ai Adevărului… (În paranteză fie spus, aș fi preferat ca unul dintre ei să scrie, cu solida competență de care dispune, un „Iisus al lui”, decît să pună pe piață 300 de pagini despre Donald Trump…) Cu Gabriel Liiceanu am un dialog „de-o viață” pe teme religioase, de cele mai multe ori de pe poziții disjuncte. Dar mă bucur să ne reîntîlnim, spre final, bîjbîind împreună în ceea ce Vladimir Lossky numea supraluminosul, orbitorul „întuneric dumnezeiesc”… În rest, facă-se voia Lui!
Cu gîndul la Iov, reiau, în cele ce urmează, cîteva pasaje extrase de Liiceanu din Nicu Steinhardt. Ele ilustrează reacția monahului de la Rohia față de melancolia lui Virgil Ierunca, trist că nu reușește să creadă în Dumnezeu. Monahul reamintește, mai întîi, un pasaj din Pateric: „Un călugăr din vechime se îndrăgostește de fiica unui păgîn. Păgînul, fanatic, îi spune că va trebui să renunțe nu numai la monahism, ci și la creștinătate dacă vrea să-i dea fata. Și va trebui să semneze actul de renunțare cu propriu-i sînge. Monahul cedează, iscălește. Curînd după aceea moare. Demonul se înfățișează în fața Dreptului Judecător și cere – sigur de sine – sufletul apostatului. Domnul, care știe neștiutele chinuri sufletești ale apostatului, respinge cererea diavolului care, uluit, exclamă: «Dar s-a lepădat de Tine». «S-o fi lepădat el de Mine», răspunde Isus, «Eu de el însă nu!»”. Comentariul lui Nicu Steinhardt (către Ierunca): „Să nu cumva să gîndești că eu socotesc că te-ai «lepădat» de Domnul! Folosesc doar o analogie. În cazul «creștinilor fără voie» și «creștinilor care nu știu că sînt creștini», verbul cuvenit este «a crede». Ei – de bună credință – cred că nu cred și nu știu că Celălalt «le face credit». Ei nu știu ce sînt, mais Dieu – o dau pe franțuzește – sait reconnaître les Siens. (…). Mult mi-aș dori să fiu un «necredincios» ca tine! A, de-aș fi și eu la nivelul atîtor «creștini fără voie»! Vai nouă, sărmanilor, așa-ziși «practicanți» aprinzători de lumînări”. Comentatorilor (prea) prompți ai textului lui Liiceanu nu le-ar strica mica lecție de mai sus a monahului de la Rohia. Nu le-ar strica un minimal exercițiu de răbdare, de smerenie reală, de generozitate sufletească, de discernămînt. Le propun, amical, să nu se grăbească să judece. Să-și depășească umorile proprii (vanitate, antipatii personale, poftă de notorietate, frustrare, inflația propriei competențe, idolatria propriei „instalări”) și să renunțe la postura pompoasă de avocați ai lui Dumnezeu. Dumnezeu nu depinde de avocați. Și e ridicol să-ți iei libertatea de a-I strecura pe sub ușă liste cu băieți buni și băieți răi. Se descurcă și fără…