Aventură în Indonezia (IV)

şi

.

Pînă una-alta, m-am instalat la hotel, cu inima cît un purice. Dacă nu vor accepta, cum a făcut-o, generos, taximetristul, semnătura mea în locul plăţii cu banii jos? Deocamdată, aveam însă şi altă grijă. Trebuia să „administrez“ toaleta de seară a fetiţei. După o inevitabilă crispare iniţială, se mai dezgheţase şi începuse chiar să-mi facă mici confesiuni. De pildă că a decis să se facă dentist („Părinţii mei zic că ăştia cîştigă foarte bine!“). Una peste alta, ne-am împrietenit. M-am gîndit să comand cina în cameră, aşa încît, dacă nu funcţionează manevra cu chitanţa, să nu iasă scandal în public, la restaurantul hotelului. Am cerut, deci, telefonic, să fim serviţi via „room service“. Tovarăşa mea de drum a insistat să capete cea mai sofisticată îngheţată, cu mai multe etaje şi culori. Ce-o fi o fi, mi-am zis. Mică sau mare, nota de plată va constitui, oricum, o problemă. Ni s-a adus mîncarea, chelnerul mi-a prezentat socoteala, iar eu, cu o nonşalanţă scremută, am tras, în josul ei, o semnătură ţanţoşă. Spre stupoarea mea, omul s-a înclinat deferent şi a plecat. Nu tu o încruntătură, nu tu o bombăneală, nimic! Am mîncat cu poftă, am mai sporovăit una-alta cu simpatica mea parteneră, ne-am spălat pe dinţi, ne-am pus la pijama şi ne-am culcat. 

A doua zi, după micul dejun (inclus), am pornit spre aeroport. Nici astăzi nu ştiu ce s-a întîmplat cu chitanţele mele singaporeze. Au fost transmise Tarom-ului? Le-au plătit cei de la Tarom? Sau au fost asumate tacit, „creştineşte“, de gazdele noastre asiatice? Oricum, ne-am urcat în avion uşuraţi. Drumul spre casă era, în sfîrşit, garantat. În avion, am avut plăcuta surpriză să reîntîlnesc o veche colegă de liceu, Oli Pichineru, pe post de stewardesă. Am avut deci ocazia să aflu de ce a întîrziat avionul românesc cu 24 de ore. „Am avut, după decolare, o problemă tehnică şi a trebuit să aterizăm la Addis Abeba. Tehnicienii de acolo puteau rezolva defecţiunea, dar centrala nu a acceptat să plătească reparaţia în valută, aşa că au trimis, cu alt avion, o echipă de la Bucureşti. S-a făcut, chipurile, economie, deşi costul unui zbor suplimentar a depăşit, cu siguranţă, costurile în dolari ale depanării etiopiene…“ După această ultimă probă de eficienţă economică socialistă, am ajuns, cu bine, la Bucureşti. Bunicul fetiţei, în uniformă de general, şi-a preluat nepoţica şi valizele, uitînd, evident, să mă întrebe, măcar de formă, dacă n-aş vrea să mă ducă şi pe mine pînă în oraş. Dar ceea ce conta era că păşeam din nou pe tărîmul patriei. Aventura se încheiase.

Nu, nu se încheiase… Tov. Maliţa n-a întîrziat să mă convoace la dînsul, pentru lămuriri. „Nu prea te-ai descurcat!“ mi-a spus, în loc de bună ziua. Am rămas paf! „Cum adică să mă descurc?! Am fost pus în situaţii imposibile, penibile, inacceptabile şi îmi reproşaţi

că nu le-am descîlcit?!“ „Uite ce e! – a sunat răspunsul ministrului. Matale ai umblat prin lume pe banii statului. Cîţi au, astăzi, şansa extraordinară să viziteze Indonezia? Trebuie să faci ceva care să justifice, cît de cît, cheltuielile: o serie de articole, cîteva conferinţe la sala Dalles, eventual o carte.“ „Bine, dar eu nu am nici o vină că lucrurile au luat-o razna! Probabil că nici nu vă închipuiţi prin ce am trecut!“ „Ei, uite, vezi, ăştia sîntem!“ – a conchis „binefăcătorul“ meu. „Vrem călătorii, vrem avantaje, dar cînd e vorba să dăm ceva în schimb, să punem osul la treabă, nu ne mai convine!“ 

Un mai bezmetic final al aventurilor mele nici că se putea imagina. I-am scris lui Mircea Maliţa o scrisoare indignată, pe care, cîndva, o voi publica integral. Nu mi-a răspuns niciodată. Dar acum, după 37 de ani, a găsit de cuviinţă să amintească episodul, într-o variantă resentimentar telegrafică: m-a trimis în Indonezia cu o treabă, dar eu m-am încuiat în hotel şi mi-am făcut de cap, după care m-am întors în ţară ca un profitor lipsit de caracter, finanţat din banii statului. Dl Maliţa a fost matematician şi futurolog. Sper sincer că pe tărîmul acestor discipline a fost capabil de ceva mai multă acurateţe. De „caracter“ nu pare să fi avut niciodată nevoie cu adevărat.