Avanpremieră

În curînd, se va deschide o nouă ediție a Tîrgului Internațional de Carte „Gaudeamus“. Între altele, se va lansa și o carte, Dialoguri de Duminică. O introducere în categoriile vieții, alcătuită din transcrierea convorbirilor pe care le-am purtat împreună cu Gabriel Liiceanu în 2011, pe postul național de televiziune. Temele abordate acoperă un spectru larg de întrebări. Dau mai jos, ca „aperitiv“, două fragmente despre felul (întristător) în care vorbim, uneori, românește. Mă gîndesc că ele ar putea fi de folos și celor care nu vor avea chef să parcurgă întregul volum. „Platitudini“ – se va putea spune. Da, dar platitudini care semnalează o toxină…

G.L.: Într-o zi deschid televizorul şi văd un reporter care lua un interviu domnului Iordănescu, antrenorul Naţionalei de fotbal. Şi-l întreba: „Domnule general, ce-au făcut băieţii noştri după meci?“ Şi domnul general răspundea: „Băieţii noştri, după meci, au servit masa la Intercontinental“.

A.P.: Adică s-au făcut chelneri!

G.L.: Cam asta rezulta. Şi pe modelul ăsta: „Mai serviţi o cafea“ şi aşa mai departe.

A.P.: Lumea nu vrea să ia notă de faptul că a servi înseamnă a da ceva, a „sluji“ pe cineva. Şi a-nceput să creadă că a servi e a lua ceva. Cînd chelnerul serveşte primul fel, face ce trebuie: vine, aduce şi-ţi dă primul fel.

G.L.: Cînd tu serveşti…

A.P.: Cînd tu serveşti primul fel, înseamnă că ești gazdă și aduci la masă primul fel. Nu înseamnă că te servești singur. Aici e vorba de un fals cod al bunelor maniere: maniere „finuțe“. Nu spui: „Vreau să mai iau o prăjitură“. Sau „Mai luaţi nişte friptură“. Nu. Spui: „Aș mai servi o prăjitură“ sau  „Mai serviţi…“

G.L.: Iar tu răspunzi: „Mulțumesc, am servit!“

A.P.: Sau „Tocmai am servit masa!“, cu sensul de „am mîncat“. Coana Chiriţa în delir.

A.P.: Să semnalăm și folosirea greșită a lui „care“ şi „pe care“.

G.L.: Și cum crezi că putem explica diferența, fără să cădem în pedante lecții de gramatică?

A.P.: Uite, mă gîndesc să spun așa: nu e corect să spui „Mama care-o iubesc“. Unii nu pricep, poate, de ce nu e corect și e fastidios să intrăm în detalii de gramatică. Dar poate că devine evident că-i greşit, dacă le semnalăm cît de greşit este să spui: „Mama pe care m-a făcut“. Toată lumea admite că „Mama pe care m-a făcut“ nu e în regulă. Ei, la fel de neînregulă e „Mama care-o iubesc“.

G.L.: Te-ncumeţi să punem în discuţie şi celebrul „ca şi“? De ce n-ai voie să foloseşti „ca şi“ ca pe „ca“?

A.P.: Da… Pentru că „şi“-ul ăsta a apărut dintr-un fel de calofilie semidoctă, de pudoare prost plasată. Cum știi, foarte mulţi inşi sînt hipersensibili la cacofonii. E urît – nu-i așa? – să faci cacofonii. Poţi să vorbeşti brambura, dar nu cumva să se întîlnească „ca“-ul dintr-un cuvînt cu „ca“-ul de la începutul  celuilalt, că e „vulgar“. Deşi nu putem spune altfel decît Biserica Catolică, sau Ion Luca Caragiale. Mie mi se pare că a fi obsedat de evitarea cacofoniilor este o formă, ridicolă, de hipercorectitudine.

G.L.: Și de un prost gust explicit. E vorba de fapt despre calofilii semidocte.

A.P.: Bine, măcar, că nu s-a ajuns încă să se spună Biserica ca şi Catolică… Deși puriștii ar protesta și la asta și ar spune, probabil, „Biserica și ca și Catolică“…

G.L.: Ion Luca (și) ca și Caragiale. Eu aş spune, întîi și-ntîi, că acest „ca şi“ îşi are justificarea atunci cînd este vorba de o comparaţie. Și cu asta basta. „Eu, ca şi tine, iubesc natura“.

A.P.:  Da. Acolo vorba e la locul ei.

G.L.: Deci, atenţie, dragi vorbitori de limbă română, „ca şi“ se foloseşte atunci cînd introducem o comparaţie de egalitate. Şi tu, şi eu avem ceva comun. „Ca şi ție – adică la fel ca tine – mie îmi place steak-ul mai în sînge“. Sau într-o metaforă comparativă. „Era ca și cum s-ar fi surpat bolta cerului“.

A.P.: Eu accept chiar mai mult decît a­tît. Accept că unii, obsedaţi de „spectrul“ cacofoniei, vor s-o evite cu acest şi interpus. Şi, în loc să spună „ca cultură“ sau „ca caracter“, spun „ca şi caracter“, „ca şi cultură“. E o fandoseală, dar are o minimă justificare.

G.L.: Dar s-a ajuns la utilizarea lui „şi“ și cînd nu trebuie evitată o cacofonie.

A.P.: Păi, asta e! Aici începe nebunia: „ca şi profesor“…

G.L.: …„ca şi profesor“. În acest caz fiind vorba nu de o comparaţie, ci pur şi simplu de o calitate, de o ipostază.

A.P.: Exact.

G.L.: „Eu, ca profesor – adică «în calitate de profesor», în ipostaza mea de profesor –, vă cer să învățați.“ A introduce aici pe „ca și“ comparativ n-are nici un sens, e o stridență semantică, o zgîrietură pe coaja minții.

A.P.: Da. Și, mai ales, expresia „ca profesor“, nu conține nici o cacofonie. Ca şi profesor, ca şi opinie, ca şi idee sînt nişte drăcii. Nu ştiu cum s-au născut ele şi cum au început să circule ca ceva absolut firesc, dar e o adevărată epidemie.

Pentru conformitate,
Andrei Pleșu