Artă deşteaptă

Săptămîna trecută, am asistat la prezentarea (comentată) a cîtorva imagini realizate de un artist polonez de mare succes. Îl cheamă Miroslaw Balka, are lucrări în toate marile colecții ale lumii, e invitat să expună în muzee și galerii de top, pe scurt, e o vedetă. Din ziua aceea, n-am încetat să bombăn… Acru, reacționar, bătrînește. Am văzut, în ultimele decenii, mari cantități de produse artistice de acest tip. Toate sunt ingenioase, „hoațe“, patetice sau bășcălioase (după caz). Toate sînt „deștepte“. Făcute să te lase cu gura căscată, să-ți dovedească cît ești de lipsit de idei și de imaginație. Nu vor să te seducă, să te facă să te simți bine, să te ducă dincolo de contingențe, să te pună pe gînduri. Vor să te hărțuiască, să te bage cu nasul în derizoriu, în tot felul de mici și mari orori, dar mai ales în culisele eului dilatat al artistului, în zglobiile lui tresăriri metafizice.

Nu mai fac de mult critică de artă, așa că nu voi proceda analitic. Voi povesti, pur și simplu, cam ce am avut de văzut. În mare, e vorba fie de artă „conceptuală“, fie de „instalații“, în orice caz de obiecte situate între abstracțiune „fină“ și vehemență senzorială. Artistul declară că nu vrea să dea răspunsuri ușoare, ci să pună întrebări grele. De pildă: intri într-o sală în care tronează două uriașe containere cu apă. Apa trece dintr-unul în­tr altul (cu zgomotul aferent), iar tu te simți mic și amenințat. Sau: intri în altă sală, ocupată de un soi de vagon uriaș și întunecat. Poți intra în el, urcînd o rampă, cu rezultatul că înăuntru ți se face frică și îți pierzi simțul de orientare. Sau: traversezi o cameră cu un plafon artificial foarte coborît, astfel încît, cu el deasupra capului, te simți apăsat, stresat, oprimat. Altădată, chemat să creeze o ambianță „provocatoare“ pentru o expunere muzeală de capodopere medievale și renascentiste, artistul polonez are o idee: cu ce se ocupă tablourile expuse? Preponderent cu imagini ale corpului omenesc. Păi, atunci, pe coridoarele muzeului, instalăm niște ventilatoare ample, care îl fac pe vizitator să-și simptă propriul corp: fragil, viu, vulnerabil. Nu e tare? Cînd i se pun întrebări, artistul are referințe subtile: Lévi-Strauss, haikuurile japoneze, Kantor, Beckett, Homer, Michel Foucault etc. Umblă la simboluri adînci. V-ați gîndit vreodată că prezența unui lichid într-o lucrare semnalează faptul că 70% din corpul nostru este făcut din apă? Și că evacuăm constant lichide „semnificative“, cu gust specific (sînge, sudoare, lacrimi, urină)?

O temă masiv reprezentată în arta lui Miroslaw Balka este Holocaustul. La un moment dat, se așază cu camera de filmat dinaintea unei pajiști înzăpezite din Birkenau. Pe neașteptate, în cadru apar cîteva căprioare. Titlul filmulețului e, prin acest „fericit“ accident, gata făcut. De ce? Pentru că anul 1942, în care a avut loc sinistra conferință de la Wannsee (punct de pornire pentru implementarea „soluției finale“), este și anul în care Walt Disney a pus pe piață celebrul film de desene animate Bambi. Deci imaginile realizate de dl Balka la Birkenau se vor numi Winterreise. Bambi la Birkenau. O galerie din Tel Aviv găzduiește o expoziție a artistului în care, pe un perete, cu litere de-o șchioapă, stă scris „Mad a Gas Car“. V-ați prins? Păi, nu voiseră naziștii, în 1940, să evacueze populația evreiască în Madagascar? Și atunci nu e hiperingenios să desparți cuvîntul în așa fel, încît să iasă în evidență părți ale lui pline de aluzii: mad (nebunie), gas (gaz), car (mașină)? Jocul de cuvinte i-a plăcut atît de mult dlui Balka, încît l-a continuat și pe alte teme: Cine s-ar fi gîndit că Die Traumdeutung a lui Freud se poate citi ca o alăturare a cuvintelor englezești die şi trauma, combinate cu latinul (?) deu (zeu) și cu albanezul (ah!) tung (la revedere).

Un alt filmuleț al artistului nostru pleacă de la o aluzie culeasă, pare-se, din filmul Shoah al lui ­Claude Lanzmann. Ni se arată cifra 4, după care camera de luat vederi se apropie atît de mult, încît cifra nu se mai distinge. (Înțelegeți? Cînd te uiți de prea aproape nu mai vezi bine…) Episodul din filmul lui Lanzmann e însă sfîșietor, în mod incomparabil. Întrebată dacă știe cîți oameni au fost asasinați într-unul din lagărele de concentrare naziste, văduva unuia dintre călăi ezită, nu-și amintește și atunci i se spune: 400.000. Răspunsul ei: „I knew it had 4 in it“, „Știam că e ceva cu 4“. Pe mine unul, acest episod m-a cutremurat. Și mi s-a părut inadecvat pînă la blasfemie să-l reduci la o grațioasă metaforă cinematografică. Cînd e vorba de o tragedie fără precedent, de un mare eșec al speciei umane, coreografia „deșteaptă“ printre metafore și jocuri de cuvinte e, în cel mai bun caz, o gafă. Nu contest că dl Balka e un artist înzestrat, imaginativ, dotat cu un (cam rapid) simț al oportunității. Dar, din punctul meu de vedere, a ales „poarta cea largă“, fenta previzibilă, vioiciunea de paradă. Ca de altfel mulți dintre confrații săi de pretutindeni.