Aria „ipocritului”
Cuvîntul „ipocrit” vine din greaca veche. Acolo, hypokrites însemna, în sens propriu, cel „care răspunde”, „care dă replica”, dar s-a specializat pentru a însemna „actor”. Abia în greaca postclasică și biblică a început să capete și sensul cuvîntului nostru, de om fățarnic, nesincer, duplicitar, care una spune și alta gîndește.
Actorul așadar este un om capabil să înșele jucînd pe altcineva decît el însuși, dar de fapt nu înșeală pe nimeni. Toți știm că el „joacă”, imitînd „în joacă” cumva diferite personaje. Astea sînt regula și convenția jocului. Ficțiunea dramatică ne cuprinde și tindem să ne lăsăm captivați de ea, mai ales dacă e bine interpretată; rîdem, plîngem, ne lăsăm seduși cu toată plăcerea de joc, fără totuși a uita că „nu e real” (cu excepția unor situații-limită). Dacă e vorba să discutăm imitația din perspectiva sinelui, cît și a restului lumii, putem spune că Actorul nu înșeală pe nimeni – nici pe alții, nici pe sine.
Dimpotrivă, Ipocritul nu mai joacă un rol, ci vrea să fie luat în „serios”; așadar, el înșeală pe toți sau aproape toți cei cu care are de-a face, mai puțin pe sine însuși. Tartuffe și cei ca el știu bine că mint lumea. Căci scopul Ipocritului este de a obține ceea ce n-are și de a lua o porție pe care n-o merită. O variantă agravantă de ipocrizie este impostura: Dacă Ipocritul se mulțumea de obicei să înșele în sfera moralității, clamînd de exemplu virtuți pe care el, cel dintîi, nu le practica, Impostorul caută să ocupe poziții sociale pe care nu numai că nu le merită moral, dar la care nici nu are dreptul legal. Ipocritul se punea în opoziție cu legea morală, Impostorul încalcă chiar legea statului: pretinde că e un „revizor” fără să fie, că e un medic fără a avea diplomă sau avînd una falsificată. Devoalat, Ipocritul ajunge disprețuit, blamat și de rîsul lumii; Impostorul ajunge însă la închisoare sau își pierde anumite drepturi, pe lîngă că e (sau ar trebui să fie) ostracizat public.
Dacă Impostorul tindea să-i înșele pe toți, mai puțin pe el însuși, există și cazul invers, al imitatorului care nu înșeală pe nimeni, mai puțin pe sine însuși. La nivel patologic, este situația tristă a Nebunului care se crede Napoleon, sau președinte, sau cangur, sau înger. La nivel ideal, să zicem, un astfel de personaj este Don Quijote, care imită manierele unor cavaleri rătăcitori și se crede cavaler rătăcitor, fără însă ca ceilalți s-o creadă. Și totuși, curios, ficțiunea e atît de puternică, încît treptat cei din jur, pornind cu credinciosul Sancho Panza, încep cumva să intre în ea, s-o „joace”, asumînd rolurile prescrise de „Cavalerul Tristei Figuri”, chiar dacă nu cred cu tot dinadinsul. Dar le place să creadă. Sîntem aici în vecinătatea situației Profetului: acesta crede cu tărie în el însuși și, în plus, e luat în serios de un mic grup de adepți fanatici, în vreme ce majoritatea celorlalți îl consideră fals și mincinos. S-ar putea să fie un fals profet, dar, în măsura în care el cel dintîi crede în profeția sa, nu este cel puțin un impostor.
Dar ce se întîmplă cînd cercul credincioșilor se lărgește nemăsurat? Mai mult, cînd devine aproape imposibil – în anumite limite – să nu crezi într-o ficțiune pe care mai toți „o joacă”, fără a fi conștienți că o joacă, ci punînd acolo maxima seriozitate? Bineînțeles, și în acest caz rămîn oameni în afara cercului credinței, dar deja cei care asumă un anume Weltanschauung au devenit decisivi prin număr și influență. Sîntem aici în cazul clasic al marilor religii, cît și, în cazul modern, al ideologiilor. Ideologul crede el însuși și îi face și pe ceilalți (nu chiar pe toți) să creadă. N-avem de obicei motive să suspectăm că cei care le produc și le susțin sînt ipocriți. Totuși, în fazele terminale ale acestor ideologii, se întîmplă și asta, așa cum devenise, se pare, cazul defunctei elite a defunctei URSS, care nu mai credea ea însăși în ficțiunea comunistă pe care se străduia totuși să o propage în rîndul maselor. La limită ne putem închipui o ficțiune în care nu mai crede aproape nimeni (nici cei meniți s-o propage), dar pe care toți o conservă în virtutea obișnuinței sau pur și simplu fiindcă li se pare extrem de costisitor s-o anuleze. Iar cercul se închide: acum toți joacă într-o ficțiune, dar nu la teatru, ci în viață.
Toți sîntem, în sensul originar măcar, „ipocriți”: sîntem, în diferite proporții, Impostorul, Actorul, Profetul și Ideologul, cu toate nuanțele și interferențele inevitabile. Diferența între noi este că unii știm că jucăm, dar îi convingem pe alții că sîntem serioși, alții ne convingem pe noi înșine, dar prea puțin pe alții, alții îi înșelăm pe toți, inclusiv pe noi înșine, alții pe nici unii, nici măcar pe noi înșine.