Arhipelagul Bucureştilor

13 mai 2015   SITUAȚIUNEA

Acest verdict al unui manager american stabilit la Bucureşti mi-a rămas în minte. Este, de fapt, o constatare veche a călătorilor străini în Principatele Române: „Niciodată n-am văzut luxul şi lipsa, frumuseţea şi urîtul, mîndria şi sărăcia puse într-un aşa de izbitor contrast“ – scria un medic american la 1854. Este un oraş al contrastelor, care „arată cînd ca un sat, cînd ca o capitală“ – spun mai toţi. Nouă însă exact asta nu prea ne place. Sîntem obişnuiţi mai degrabă cu unitatea decît cu diversitatea; ca orice „cultură minoră“, căutăm mai degrabă monumentalul decît discretul, dar, pe de altă parte, ca orăşeni cu rădăcini rurale, suspinăm după un petic de verdeaţă şi îi ducem pe străini la Muzeul Satului. Iar cînd căutăm, eventual, o identitate sau un specific coerent şi unitar, ne refugiem în imaginea unui Bucureşti interbelic uşor mitizat, un mic Paris care era mai mult mic decît Paris. La întrebarea

Caţavencu, „Avem un oraş, cum procedăm?“, bucureştenii nu prea par a şti ce să răspundă, iar edilii nu răspund din principiu. Se pare că avem un Bucureşti, dar nu prea (mai) avem bucureşteni care să fie

, într-un fel sau altul, de propriul lor oraş: contrastele nasc mai degrabă un sentiment de

decît unul de apartenenţă. 

Dar dacă sugestia managerului american este cumva corectă şi

nu privim unde trebuie? Dacă ataşamentul nostru ar trebui să fie exact faţă de această „fragmentare“? Altfel spus, dacă această diversitate a

ne este mai proprie decît o unitate improbabilă a

? Da, ştiu, nu prea ne vine să acceptăm, iar ceea ce vedem zilnic nu este tocmai în măsură să ne bucure ochiul: un oraş care îşi pierde memoria materială pentru a o regăsi doar nostalgic în cărţi şi albume despre „vechiul Bucureşti“, un spaţiu public total etatizat, apoi integral liberalizat, şi un spaţiu privat forţat omogenizat, apoi lăsat pe seama unui liber arbitru fără frontiere, bulevarde pe care clădirile dispar sub reclame şi unde traficul este o junglă urbană, cu edili care nu au avut şi nu au nici o viziune urbanistică în afara îngrădirilor cu şanţuri, borduri şi gărduleţe, în sfîrşit, un oraş străbătut de corupţie ca de un fir roşu al unei poveşti triste. Da, ştim cu toţii toate astea, dar Bucureştii sînt ceea ce sînt, iar o schimbare de perspectivă ar putea să ne descopere şi un farmec particular, ce merită, cred, privit şi promovat. 

Ce am putea vedea deci dacă am privi altfel?

Păi, am mai putea vedea, de pildă, urme pitoreşti dintr-o textură iniţială a Bucureştilor, un oraş-tîrg construit şi dezvoltat mai degrabă în

satului decît în

cu acesta, cum e cazul oraşelor occidentale. Un oraş care s-a extins prin înglobarea treptată a 42 de sate, mai ales de-a lungul drumurilor de negoţ, formînd adevărate „peninsule“ înconjurate de „lagune“ de terenuri virane, astfel încît, la începutul secolului XX, 67,5% din suprafaţa oraşului era ocupată de curţi şi grădini, construcţiile reprezentînd doar 11,3%. Vechea topografie s-a schimbat, diversitatea a rămas… 

Presărate mai ales de-a lungul vechilor drumuri comerciale sau grupate în jurul vechilor tîrguri şi pieţe, am putea (re)descoperi şiragurile de case ale Bucureştilor de negustori şi tîrgoveţi. Mai compacte şi mult mai vizibile, se află apoi insula cea mare a „Micului Paris“, cu edificiile sale publice de inspiraţie franceză şi partea „continentală“ a capitalei moderne. Împrăştiate pe ici şi colo, clădirile în „stil neo-românesc“. Mai recent, tăind în ţesutul viu al oraşului, sistematizarea comunistă, care, la rîndul ei, a lăsat însă şi a creat puzderie de insuliţe între digurile de blocuri ale marilor bulevarde. În sfîrşit, dereglementarea urbanistică a postcomunismului a mărit rupturile pe verticală, le-a extins pe orizontală şi a început să le integreze în însăşi constituţia unor edificii, placînd mai mult sau mai puţin inspirat postmodernul pe modern şi premodern pe corpul aceleiaşi clădiri. De fapt, toate aceste contraste nu fac parte din Bucureşti, ci

Bucureştiul! 

Ceea ce lipseşte însă acestor „rupturi“ pentru a putea crea un „ataşament“ al bucureştenilor sînt „punţile“ – parcursuri, trasee care să le permită să comunice şi să alcătuiască o reţea urbană cu sens. În locul unor rupturi fără legătură, un „parcurs al rupturilor“ (cum spunea arhitectul Arpad Zachi într-o conversaţie recentă) ar putea transfigura

bucureştean într-un

particular. 

Pentru aceasta ar fi însă multe de făcut, căci aceste parcursuri trebuie construite! Începînd de la bază, traficul ar trebui să devină, primul, un astfel de parcurs, iar soluţia pare a fi doar fluidizarea transportului public, care să facă posibilă apoi restrîngerea traficului individual. Urmează apoi spaţiile pietonale şi traseele – nu „pistele“ – de ciclism. Pe de altă parte, cartierele (nu cele administrative, ci cartiere în sensul propriu de spaţii sociale de mobilitate şi sociabilitate de proximitate, adevăratele spaţii ale diversităţii urbane), reduse cu timpul la fragmentări adesea insipide, ar trebui reanimate pe cît posibil. Lupta (anemică) pentru magazinul de la colţ şi cîrciuma de cartier fiind pierdută, rămîn, se pare, parcurile, care au început să devină „spaţii de ataşament“ tot mai revendicate de iniţiative civice locale dintre cele mai surprinzătoare. Dar şi terenurile virane, „spaţii goale“ care s-au înmulţit în ultima vreme şi pe care copiii ştiu să le însufleţească mai bine decît adulţii, ar putea deveni punţi naturale de treceri şi petreceri între „spaţiile pline“. În sfîrşit, parcursurile acvatice, existente în mod natural şi gîndite urbanistic acum un secol, ar putea schimba profund traiul bucureştean. Deocamdată, Dîmboviţa este un

tipic: aţi văzut vreodată – sau puteţi să vă închipuiţi măcar – doi îndrăgostiţi dîndu-şi întîlnire pe malurile Dîmboviţei? Şi, cu toate acestea, de la Lacul Morii la „delta“ Văcăreşti, Dîmboviţa ar putea fi un parcurs urban de excepţie. Lărgind apoi puţin perspectiva, lacurile de la periferiile Bucureştilor, de la Snagov, Mogoşoaia, Chitila sau Străuleşti la Baloteşti, Tîncăbeşti, Mihăileşti, Găureni sau „delta Neajlovului“ de la Comana constituie o reţea naturală care străbate şi înconjoară oraşul. Bucureşti, oraşul lacurilor? De ce nu? Bucureştii sînt, de fapt, toate acestea laolaltă, chiar dacă ni se înfăţişează – sau le vedem – doar separat. 

Bucureştii „identitari“, de care te poţi „ataşa“, sînt, de fapt, un… parcurs! 

Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog

Mai multe