Arbitrarul politic

Poate un eșec politic să producă și un paradoxal beneficiu? Am ratat adminterea în Spațiul Schengen. Tehnic vorbind, este o împrejurare costisitoare. Implică dezavantaje, blocaje procedurale, frustrare. Împărtășesc, evident, iritarea conaționalilor mei (de toate „obediențele“) și mă bucură suma celor cîtorva voci europene care s-au declarat solidare cu noi. Îndrăznesc, totuși, nu fără o urmă de masochism, să extrag și o perfidă satisfacție din această antipatică împrejurare. Obișnuit, ca tot românul, să bombăn amar (cu bune și triste argumente) nivelul politicii autohtone, am acum ocazia să văd nu doar bîrna din ochii noștri, ci și ditamai paiul din ochii altora. 

Argumentele pe baza cărora s-a decis blocarea intrării noastre în Spațiul Schengen s-au dovedit (au spus-o chiar și unii parteneri legitimi ai decidenților) șubrede, false, arbitrare. Președintele Austriei s-a arătat, public, în total dezacord cu hotărîrea și argumentația Guvernului său. La fel, ministrul german de Interne, comisarul european pentru afaceri externe, miniștrii de Interne ai Spaniei și Suediei, mari ziare occidentale. Și totuși, n-a contat. Ceea ce mă face să spun, cu o perversă satisfacție, că arbitrarul politic, interesele de partid, campaniile electorale, spiritul de gașcă, competența precară a guvernanților nu sînt „acasă“ doar pe meleagurile valahe. Le întîlnești peste tot, chiar și unde te aștepți mai puțin. A ajunge ministru, parlamentar, formator de opinie nu implică, nici la case mai bune, competență reală, onestitate, raționalitate, spirit comunitar. Evident, ăsta nu e un argument ca să ne resemnăm cu propriile insuficiențe. Sau, cu atît mai puțin, să le glorificăm... Dimpotrivă, e un argument să fim altfel, să devenim parteneri competitivi pe scena publică europeană, să nu imităm false „modele“. Nu să ne-o luăm în cap, dar nici să nu ne socotim mereu repetenții istoriei, predestinați să piardă. Din păcate, arbitrarul, iraționalitatea, mediocritatea funcționează și prin alte ogrăzi. E suficient să parcurgi CV-ul cancelarului Nehammer (și al soției lui devenite, „întîmplător“, purtător de cuvînt al Ministerului Apărării), să-l vezi pe ministrul de Interne austriac, dl Kerner, fugind, sub protecția gărzilor sale, de ziariștii care îi puneau legtime întrebări, sau scriind tandru, în octombrie, ambasadorului nostru la Viena, dl Hurezeanu, despre România ca fiind „partenerul nostru de încredere“, pentru a se opune ferm, o lună mai tîrziu, aderării noastre la Spațiul Schengen. Dar iată-l și pe dl Manfred Weber, lider al grupului PPE din Parlamentul European, spunînd, de curînd, că restrîngerea Spațiului Schengen slujește unui impur interes rusesc, pentru a se solidariza apoi, prompt și la fel de „convingător“, cu decizia cancelarului austriac!

Ar mai fi multe de discutat. De pildă, o manevră procedurală ca aceea adoptată ferm de Consiliul European: dreptul de veto al fiecărei țări membre. Nu e vorba că nu e normal ca fiecare țară să-și poată exprima liber punctul de vedere, cînd e vorba de hotărîri comunitare. E vorba despre faptul că, dacă 26 de membri UE sînt de acord cu o anumită decizie, iar un al 27-lea se opune, decizia majorității e suspendată. Pentru că nu lucrăm după regula majorității, ci după regula  unanimității! Personalități marcante ale instituțiilor europene au atras atenția asupra derapajelor pe care o asemenea „regulă“ le implică. Însăși Ursula von der Leyen a făcut-o, declarîndu-se în favoarea „majorității calificate“, ca fiind procedura normală. Dar și Josep Borrell, șef al diplomației comunitare din 2019, a cerut, în mod expres, abandonarea dreptuliui de veto ca principiu „electoral“ legitim. Heiko Maas, fost ministru de Externe al Germaniei, e de aceeași părere, deși observă, nu fără ironie, că pentru a vota împotriva dreptului de veto e nevoie de... unanimitate. Pentru dl Maas, dreptul de veto implică inevitabil riscul ca UE să poată fi luată ostatic de oricare dintre membrii ei. În mod semnificativ, opinii ca ale dlor Borrell și Maas au stîrnit comentariul dezaprobator al dnei Maria Zaharova, directorul de presă al Ministerului rus al Afacerilor Externe, ceea ce e de natură să confirme părerea exprimată de unii comentatori, cum că supremația unanimității pe socoteala majorității (simple sau calificate) e un „cal troian“ rusesc în curtea UE. Înclin să adaug că asistăm și la o nouă victorie a „corectitudinii politice“: a prefera majoritatea e o discriminare! O marginalizare a minoritarilor! Nu! Minoritarii trebuie să aibă cel puțin tot atîta putere cîtă au majoritarii! Ba chiar mai multă...

Dincolo de pagubele inerente deciziei austriece pentru statutul României, trebuie să luăm notă și de pagubele colaterale ale acestei decizii pentru ambianța politică autohtonă. Toate instinctele „patriotice“ locale sînt isterizate, în varianta lor cea mai rudimentară. Sîntem victime eterne ale veneticilor, sîntem umiliți, jefuiți, colonizați de forțe obscure, marginalizați de mai-marii lumii. Numai cine nu vrea nu ne încalecă. Dar ne vom răzbuna! Ne furați pălăria? Vă furăm și noi șosetele! Jos cu băncile austriece, jos cu pîrtiile de schi austriece, jos cu șnițelul vienez, cu Franz Kafka și cu Wittgenstein! În plus, criza conjuncturală ne hrănește abundent strategiile electorale: peneliștii contabilizează vinovăția pesediștilor (și viceversa), useriștii dau de pămînt cu toți, ca să nu mai vorbim de o nouă ocazie de a ne răfui cu președintele Iohannis și cu rochiile doamnei sale! Una peste alta, mulțumim Austriei că ne ajută să înțelegem cum se cuvine eroismul AUR-ului nostru strămoșesc, patriotismul nostru anti-european, virtuțile noastre dacice. 

Ce-i de făcut? Să declanșăm o in­te­ligentă dezbatere comunita­ră, să preferăm zbieretelor ar­gu­men­ta­ția, să dovedim că avem resurse să ajutăm Uniunea Europeană nu doar de dragul valorilor noastre, ci de dragul valorilor ei, istoric asumate de elita autohtonă. Să acceptăm reproșul cînd greșim, dar să avem curajul (și inteligența) să semnalăm constructiv eroarea, cînd greșesc ceilalți!