Apocalipsa plictisului

Plictisul… S-a scris mult și de mult despre el. Este imposibil să-i dăm o definiție, știu, dar tocmai de aceea mă voi grăbi să propun una care să vă trezească din moțăială: plictisul este neplăcerea de a rămîne singur cu tine însuți.

Dar, veți spune, plictisul se instalează cînd nu mai ai nimic de făcut sau ceea ce ai de făcut nu te mai interesează; sursa plictisului nu este deci în interioritatea individului, ci în exterioritatea sa, apare atunci cînd lumea devine neplăcută, cînd se instalează „impresia că nu se întîmplă nimic sau, ceea ce înseamnă același lucru, că se întîmplă mereu același lucru“ – cum spune Christophe Granger în introducerea la monumentalul volum L’ennui. Histoire d’un état d’âme (XIX-XX siècle). Așa este. Într un text despre plictiseală al lui Constantin Noica, reluat și interpretat de Gabriel Liiceanu într-un frumos articol din Dilema veche, aceste două componente chiar apar împreună ca fiind constitutive plictiselii: a) nimic din afară nu mă mai interesează și b) nimic dinăuntru nu mă mai însuflețește. Și totuși, în ultimă instanță, exteriorul și interiorul, curiozitatea și intimitatea se resorb în această unică neplăcere a frecventării de sine, căci nimic din afară nu te poate interesa cu adevărat dacă nu mai e nimeni în casa sinelui pentru a privi cu însuflețire, pe fereastră, lumea de afară. Mai mult chiar, din perspectiva definiției de mai sus, interesarea, implicarea, participarea la jocurile lumii pot fi o soluție (paleativă) la problema apăsătoare a plictisului: dă-mi ceva de făcut, că mor de plictiseală! „Franța este o națiune care se plictisește. Ați lăsat țara lipsită de acțiune“ – acuza Lamartine de la tribuna Adunării Naționale în 1839. Acțiunea, terapie a plictisului…

Dar de unde și pînă unde această „neplăcere de a rămîne singur cu tine însuți“? Nu este melancolia lui Aristotel sau aceea medievală, „boala engleză“ a secolului al XVII-lea sau acel „mal du siècle“ francez din secolul al XIX-lea și, cu atît mai puțin, „greața“ existențialiștilor din secolul XX. Pare să fie ceva relativ nou, apărut cam odată cu postmodernitatea și potențat de e-comunicarea rețelelor sociale de toate soiurile. Ține de o fază a individualismului pe care Christopher Lasch a etichetat-o drept „cultură a narcisismului“, Charles Taylor – drept „etică a autenticității“, Gilles Lipovetsky – drept „era vidului“ și așa mai departe. Be true to yourself! – traduce Taylor. Faites vos Je! – rezumă Mathilde Lequin, jucîndu-se cu limba franceză. De acord, dar cum și care eu? Cum să mă construiesc în mod „autentic“? Pe scurt, care e rețeta reușitei? Nu e! Dar ia matale un prozac și „gîndește pozitiv“! – vine piața cu soluția. Problema e că tot încercînd – și fiind constrîns să încerce neîncetat – să-și construiască „adevăratul eu“, eul se golește de conținut și rămîne un permanent proiect în căutare de sine. Și angoasa-i gata, chiar dacă nimeni nu o va mărturisi!

De aici încep și se dezvoltă maladiile sociale ale „dispariției de sine“ despre care vorbește David Le Breton: un fel de piua existențială, ca să spun așa, o retragere din sine sau chiar o renunțare de sine sub povara devenită insuportabilă a construirii în deplină libertate a unui sine autentic. În aceste condiții, a rămîne singur cu tine însuți și a privi în interiorul tău, unde riști să nu găsești nimic – sau mai degrabă lucruri disparate și/sau neplăcute –, devine, astfel, o angoasă difuză de care trebuie să scăpăm într-un fel sau altul.

Se pare deci că raportul este invers: nu mă plictisesc pentru că nu (mai) am nimic interesant, semnificativ de făcut în societatea în care trăiesc, ci caut, compulsiv, ceva de făcut în lumea de afară, pentru că, în sinea mea, mă plictisesc. Evitînd problema oului și a găinii, se poate spune totuși că, instalat ca stare de spirit a societății, ca esprit du temps, plictisul devine cauză a numeroase acțiuni menite să-l evite, să-l exorcizeze, să scape individul de această neplăcere de sine. Să-l deconecteze.

Cum? Prin… conectare! Mărturia unui „practicant“ francez al Internetului poate ilustra foarte bine acest ciclu: „Nu există nici o altă activitate care să-mi procure o asemenea stare de bine (bien-être) și care să fie capabilă să mă destindă în asemenea măsură ca faptul de a sta în fața calculatorului meu pentru a juca, a privi filme sau a naviga pe Internet. Și cînd mă simt prost, această distracție (passe-temps) îmi permite să mă rup de lume și să mă deconectez“. Cînd se află, dintr-un motiv sau altul, departe de calculatorul său, începe să se plictisească și e „cuprins brusc de un fel de panică“ – adaugă acesta.

Pentru omul plictisit, branșarea la „rețele“ nu este, de fapt, o conectare la societate, ci o evadare dintr-un sine pe care s-a plictisit să-l tot caute și să-l expună controlului public. Iar conectivitatea, în oricare dintre formele sale, este handy, este cea mai la îndemînă (la propriu și la figurat) formă de distracție – iar distracția aceasta ne distrage de la plictiseală. Conectivitatea este, totodată, cea mai democratică, mai ieftină și mai disponibilă, oriunde și oricînd. Toate aceste forme de conectivitate procură apoi, în grade diferite, forme de plăcere, care, odată obținute, cer să fie întreținute mai departe: e mecanismul banal al dependenței. Nu doar individul, ci și piața încearcă apoi să țină pasul cu această spirală a stimulului și a răspunsului, inventînd tot mereu alte device-uri aducătoare de „distracție“, tot mai stimulante și mai diverse pentru a ne ține conectați și a ne oferi astfel o binemeritată… deconectare.

Plictiseală fericită!…

Vintilă MIHĂILESCU

(23 mai 1951 – 22 martie 2020)

(text apărut în Dilema veche nr. 698, 6 iulie 2017)