Alte lucruri aiuritoare

Sorin Dumitrescu a rămas fără atelier. Nu ştiu detalii. Ştiu doar că atelierul său era unul din reperele vieţii artistice bucureştene. Mai ştiu că, în aceeaşi clădire, funcţiona Editura Anastasia, singura editură din România (alături de Deisis de la Cluj, a lui Ioan Ică) dispusă să investească, perdant, în carte de teologie serioasă. Ştiu, de asemenea, că Sorin Dumitrescu este un pictor de mare calibru, un profesor inspirat, un creator de eveniment. Seria de expoziţii organizată de el, în anii trecuţi, la galeria "Catacomba" constituie deja un capitol masiv de istorie a artei româneşti contemporane. Galeria cu pricina a fost, între timp, închisă, fără raţiuni şi explicaţii plauzibile. Printr-o manevră pe care n-o pot socoti decît perversă, lui Sorin Dumitrescu i-a fost acordat, în schimb, titlul de academician, ceea ce ar fi lăudabil dacă, simultan, nu i s-ar fi luat posibilitatea de a lucra. Admit - fără să am informaţiile necesare - că proprietarul imobilului în care artistul era instalat de cîteva decenii avea dreptul să şi-l revendice. Dar cum de nu s-au repezit administratorii sectorului, ai municipiului şi - aş spune - ai ţării, să repare lucrurile, oferind prompt, compensaţii şi alternative? Cum de nu s-a gîndit nimeni - primari, politicieni, oameni ai bisericii, şefi de breaslă, reprezentanţi ai "societăţii civile" - să acorde acestei împrejurări penibile măcar o jumătate de oră de insomnie? Cum se face că orice, indiferent ce, ni se pare mai important decît bunăstarea lăuntrică şi instrumentarul minimal ale unui mare artist? Nu-mi fac iluzii. Un simplu articol de gazetă nu mişcă pe nimeni, dacă nu anunţă demisii, dezastre sau măcar indiscreţii sordide. Mă complac totuşi în situaţia de a şuiera în deşert, doar-doar mă va auzi cineva, vreun francofon, vreun european, vreun funcţionar responsabil sau măcar milos, de la Prefectură. * Constat că îmi place să bombăn. E adevărat că în vreme ce, în prima tinereţe, bombăneala se numeşte "spirit de frondă", la vîrsta celei de a doua maturităţi ea se percepe ca acreală senilă. Un tînăr nemulţumit e un spectacol la locul lui, o dovadă de metabolism tonic. Un bătrîn nemulţumit e, dimpotrivă, o apariţie deprimantă. Victimă a umorilor lui degenerescente, el tinde să-şi transforme insuficienţele proprii în insuficienţe cosmice. De aceea, de cîte ori devin (prea) critic, mă suspectez de senectute cronică şi încerc să mă controlez. Şi totuşi, cum să te abţii? "Nimic nu mai e ca altădată..." Mai ales Europa. Nimbul paradisiac pe care îl avea pentru noi o călătorie spre vest cu avionul e deja istorie. Cerul a devenit aglomerat. Aeroporturile, încă luxoase, au început să capete un ce provincial: lume multă şi pestriţă foşgăie în derivă pe coridoare interminabile. În zece-cincisprezece ani Frankfurt-ul va fi la fel de îmbîcsit ca peronul Gării de Nord cînd se dă peste cap traficul feroviar. Mai toate avioanele întîrzie. Serviciile de la bord sînt tot mai precare. Un pilot al companiei Lufthansa explică pasagerilor că, printr-o stranie încurcătură, catering-ul n-a mai ajuns la avion, aşa încît vor zbura pînă la Berlin fără nici un suport alimentar. O aşteptare de jumătate de oră la Viena, între două curse, se prelungeşte spre şapte ore: ceva nu e în regulă cu unul din avioane şi nu există altul de rezervă. Bagajele ajung după o zi, dacă nu se pierd cu totul. În atmosferă pluteşte, surdă, teama de terorism. Controalele sînt cînd supărător de laborioase ("scoateţi cureaua!"), cînd îngrijorător de superficiale. Călătoria devine o corvoadă, o aventură stresantă, un pariu neliniştitor. Am ajuns la antipodul trăirilor mele de dinainte de 1989: visez să nu mai plec nicăieri, să stau acasă, să boicotez istoria, imobil şi evanescent ca un om de zăpadă. * Dineu de gală la Berlin. Exerciţiu de globalizare alimentară. Toată lumea mănîncă sushi, apoi supă de dovleac, apoi chiftele arăbeşti, somon, ananas copt în albuş de ou, plăcintă sîrbească, tocană belgiană, brownies. Atmosfera e înfloritor cosmopolită, culinary correct, tandru evazivă. Toţi vorbitorii, politicienii, cîntăreţii şi scriitorii invitaţi sînt lăudaţi cu distincţie pentru admirabila lor performanţă. Se fac bancuri fine. Se vorbeşte cu căldură despre Islam, dar şi despre Israel şi despre literatura maghiară. Se ia peste picior, benign, politica ţării gazdă şi se deplînge soarta Statelor Unite sub administraţia Bush. Un est-european glumeşte pe socoteala limbii germane. Copil fiind, credea că Goethe scrisese Stiftung und Mehrheit. Asistenţa rîde cu poftă.