Altă Românie, alţi români

24 iulie 2013   SITUAȚIUNEA

Dacă citeşti ziarele şi te uiţi la televizor, începi să crezi, de la o vreme, că România nu e decît un iarmaroc perpetuu, o adunătură de „oratori, retori şi limbuţi“, o colecţie de fete mai mult sau mai puţin goale, de analişti politici plătiţi cu ziua (sau cu seara), de puşcăriaşi nevinovaţi şi procurori vînduţi, de hoţi şi hoţomani, de asasinate şi divorţuri – pe scurt, un spaţiu al derizoriului, al prostului gust, al falselor „urgenţe“ şi „priorităţi“. Ajungi să crezi că personaje ca Voiculescu, Marinescu-Bideu, Vadim Tudor, plus tot soiul de şefi de partid şi „disidenţi“, parlamentari adormiţi sau isterici, entertaineri de mahala, foşti, actuali şi viitori miniştri – există cu adevărat. Că ei sînt „ţara“, majoritatea semnificativă, „poporul“.

Din fericire, există şi alţi români, iar prin ei există şi o altă Românie, despre care nu se vorbeşte. Superlativul meritului nu e niciodată perceput ca „senzaţional“, performanţa de vîrf, competenţa de anvergură nu sînt niciodată breaking news. Hărnicia şi priceperea lucrează „în ascuns“, nezgomotoase şi nepreţuite. Singurele (eventuale) reacţii vin mai curînd pe linia invidiei, a partizanatelor de gaşcă, a nevoii de a macula. Dar de cele mai multe ori, isprăvile memorabile trec neobservate. Ignoranţa sau sabotajul tăcerii rămîn singura lor recompensă.

Am să dau cîteva exemple. Domnul Vlad Alexandrescu a primit, de curînd, premiul „Pierre-Georges Castex“ al Academiei Franceze de Ştiinţe Morale şi Politice, pentru volumul Croisées de la modernité. Hypostases de l’esprit et de l’individu au XVIIe siècle, apărut anul trecut la editura Zeta Books (o editură românească – şi internaţională – născută din tenacitatea şi entuziasmul cîtorva tineri). Ceremonia de decernare va avea loc în noiembrie, sub cupola Institutului Franţei. Domnul Vlad Alexandrescu nu e, fireşte, la prima lui carte. E „pe piaţa“ internaţională încă din 1996 (cu o lucrare despre Pascal, apărută la Berna) şi s-a distins, între altele, ca editor al unei lucrări de tinereţe a lui Dimitrie Cantemir (Sacro-sanctae scientiae indepingibilis imago, tipărită în italiană, la Mondadori, în 2012). Orice ţară civilizată ar trata asemenea reuşite drept exemplare, demne de atenţia publică şi de respectul guvernanţilor. Nu e cazul la noi. Succesul se sărbătoreşte modest, între prieteni.

De curînd, a apărut şi un prim volum, îngrijit de Liviu Bordaş şi Mihaela Gligor, dintr-o serie intitulată „Mircea Eliade, evreii şi antisemitismul“ (Presa Universitară Clujeană). Volumul e rezultatul mai multor luni de cercetare a arhivei de la Chicago a savantului român, o arhivă în bună parte nedefrişată (pentru noi, oasele sînt mai importante decît documentele...). E vorba de publicarea unor scrisori inedite dintre Eliade şi evreii români din ţară sau din exil, în perioada 1945-1986. O culegere de documente esenţială pentru înţelegerea nuanţată, nepătimaşă, a relaţiilor complicate dintre episodul de extremă dreaptă al biografiei eliadeşti şi contactul lui nemijlocit cu un mare număr de interlocutori evrei. Dacă cineva ar fi avut ideea să „repatriem“ rămăşiţele pămînteşti ale faimosului nostru compatriot, presa ar fi intrat în fibrilaţie. Dar aşa, numai pentru nişte urme scrise ale lui, nu merită să ne agităm. Poate doar să-l acuzăm pe autorul colecţiei că are o strategie ascunsă a spălării lui Eliade de antisemitism. (Autorul anticipează deja o asemenea reacţie, de vreme ce, trimiţîndu-mi cartea, o califică, în dedicaţie, drept un efort „care nu va rămîne, probabil, nepedepsit“.) Aşa este. La noi, isprăvile substanţiale, performanţa tind, adesea, să fie mai curînd amendate, decît salutate cu bunăvoinţă.

Exemplele se pot multiplica. Vorbeşte cineva, cum se cuvine, despre seria „Biblioteca medievală“, coordonată, la Cluj, de Alexander Baumgarten (din care a apărut, cu puţin timp în urmă, în ediţie bilingvă, un volum Meister Eckhart, cu traducere, introducere, indici, glosar şi note explicative semnate de Daniel Fărcaş)? Sau despre excelentele traduceri din greacă şi latină ale lui Cristian Bejan (ultima, Gînduri către sine însuşi, celebra carte a lui Marcus Aurelius, tipărită, de foarte curînd, la Editura Humanitas)?

Să nu mi se spună că reuşitele de acest fel nu interesează „masele“. În timp ce travaliul ducesei de Cambridge, înmormîntările din familia Becali şi nasul Andreei Tonciu sînt marfă de larg consum. Nu putem trăi, în imediat şi în eternitate, din efemeride de budoar şi din ciondăneli politice de birt. Iar dacă asta vrem, s-o lăsăm mai moale cu „mîndria naţională“.

Mai multe