Alt tip de apolitism
Orice învățăcel știe că „apolitismul” este echivalent cu neparticiparea la luptele pentru putere ale partidelor politice. Cel care a decis să fie „apolitic” se distinge, așadar, prin neutralitate, prin suspensia opiniilor colorate electoral, printr-o voluntară neimplicare în sfera politicului. Există însă și o accepțiune secundă a termenului: lipsa relevanței politice. Nu tot ce face un politician poate fi citit în cheie politică. Cînd face duș, își vizitează părinții sau gătește pentru prieteni, politicianul e apolitic. E, adică, om ca toți oamenii.
E însă prilej de mirare sau de legitimă iritare cînd politicienii se comportă „apolitic” chiar atunci cînd fac politică. Acel „a” privativ cu care începe cuvîntul în discuție poate semnala, uneori, mai ales pe scena publică românească, un mod de a face „politică” fără „polis”, fără preocupare pentru „cetate”, cu motivații care n-au nimic de a face cu interesele comunității. Sentimentul meu este că, la noi, majoritatea politicienilor sînt, în acest sens, „apolitici”. Politica e, pentru ei, un mijloc la îndemînă pentru a achiziționa putere, iar puterea e mijlocul optim de a obține influență, avere, relief public (bun pentru vanitatea proprie sau pentru ornamentarea lucrativă a CV-ului). Nici o legătură cu „polis”-ul, cu organismul comunitar.
Foarte mulți dintre politicienii noștri se angajează în lupta politică sub imperiul unor afecte strict personale: idolatrie pentru un șef, ură pentru altul, răzbunare, teamă de justiție, carierism, egolatrie, spirit de gașcă etc. Cutare europarlamentar a ratat cîndva, din cauza președintelui țării, un post de ministru. Ergo: face politică antiprezidențială. Cutare artist n-a primit atelier de la primarul Capitalei. Ergo: va fi aliatul tuturor celor care sînt împotriva nemernicului, indiferent ce va întreprinde. Un adulator al cutărui politician se transformă, peste noapte, în dușmanul de moarte al aceluiași, pentru că a fost destituit dintr-un post important. Un liberal de ultimă oră, servil și gongoric, se întoarce brusc împotriva președintelui său de partid, pur și simplu pentru că nu e luat în seamă cît ar vrea sau pentru că pariază pe avantajele altei alianțe. Un altul nu poate ierta unui fost „coleg” că a cîștigat, împotriva lui, alegerile pentru președinția formațiunii sale politice. Rîca privată, invidia, gelozia, ambiția nemăsurată, memoria vreunui vechi conflict, meschine insatisfacții de culise, bătălia pentru aceeași funcție și alte asemenea „omenești”, prea-omenești, conjuncturi psiho-fiziologice devin materia de substrat a faptei politice, motorul ascuns al „convingerilor” de suprafață, argumentația unor anumite alianțe sau rupturi. Retorica e „politică”, dar substratul e ego-centric. Vorbele sînt intense și radicale, sursa lor e o fermentație impură, o mlaștină de porniri revanșarde. Nu mai vorbesc despre inflația de promovări pe bază de rudenie și complicitate, despre fabricarea unor legi gîndite pentru beneficii personale sau de grup sau despre manipularea electorală prin bine finanțate oficii de presă, așa încît imaginea proprie să fie paradiziacă, iar aceea a adversarilor – pestilențială.
Tipul acesta de comportament, deși se desfășoară în perimetrul „vieții” politice, e, prin definiție, apolitic, pentru că pune între paranteze viața cetății, imperativul „binelui comun”. Nu pledez, firește, pentru politicieni dezosați, din care orice urmă de sensibilitate umană, de balast privat să fie anulată. Problema este dozajul, puterea lăuntrică de a nu te prefera, atunci cînd în joc sînt treburi de stat. Nimeni – repet, nimeni – dintre cei care se aferează, an de an, pe coridoarele puterii autohtone nu-mi dă senzația că ar dispune de o asemenea putere. Toți sînt slujbași de mîna a doua ai propriului destin. Adică apolitici.
(scris în 2014, dar, de fapt, azi...)