a.l.ș., firescul de ieri
Am nelămuriri ori de cîte ori văd, lîngă numele lui, sintagma „critic de film“. Sigur că era critic de film, ştia toate tainele meseriei, avea fler, pasiune şi criterii pentru a înţelege şi a le explica şi altora „ce şi cum“-ul acestei arte. Era un reper pentru orice spectator şi cinefil, pentru că ştia să scrie convingător şi despre Hitchcock (autorul lui preferat), dar şi despre vreun blockbuster pe care alţii tindeau să-l trateze „de sus“. Dar Leo nu era doar critic de film şi, în general, nu era „ceva anume“: dădea pe-afară din orice clasificare, îi era strîmt veşmîntul oricărei categorii şi scăpa, zîmbind, din corsetul oricărei definiţii. Asta pentru că trăia autentic orice formă de experienţă (existenţială sau culturală), dar şi pentru că avea un nemaipomenit dar al „risipirii“ de sine în căutări, idei, sentimente, admiraţii şi enervări noi. Era inconsecvent – o spunea chiar el –, dar nu unul oarecare: era un mare tehnolog al inconsecvenţei, un maestru al plăcerii de a începe ceva nou, de a se îndrăgosti total de o idee, o temă, o impresie sau o poantă nouă, lăsînd baltă cu entuziasm (dar ce entuziasm!) ideea de pînă ieri.
Pe la începuturile Dilemei, era „responsabil“ cu invenţiunile simpatice şi paradoxale, cu ideile-simple-şi-fermecătoare. Făcea nişte pagini de actualitate culturală, dar în desenul lor nu era nimic din scorţoşenia cuminte a gazetelor care aşază frumos, la rînd, cronici de film, teatru, carte etc. etc. Prin paginile acelea se plimba un spirit inventiv care sărea de la o idee la alta, care etala un bun-gust ferm şi o naturaleţe irepresibilă. Atunci şi acolo s-au născut (în 1993) nişte rubricuţe simpatice, precum „Scrisori (între)deschise“ sau „Firescul de ieri/alaltăieri“. (Între)deschiderea scrisorilor era un gest polemic subtil şi hazos faţă de agitaţiunea politică a vremii, cînd ziarele erau pline de „scrisori deschise“ pe cestiuni arzătoare adresate Parlamentului, Preşedinţiei, Guvernului. „Firescul“ putea fi de ieri sau de alaltăieri în funcţie de data documentelor care apăreau în rubricuţa cu pricina. Căci asta conţineau, de fapt, rubricile: valorificarea inteligentă şi spumoasă a unor scrisori, pagini de jurnal, însemnări, notiţe de tot felul, care aminteau de vremuri normale într-un peisaj agitat şi isteric, în care politichia o luase razna, „soţietatea“ era violentă, aşa încît delicateţea paşilor de dans intelectual ai lui a.l.ş. risca să fie strivită în orice clipă. De-acolo, din aceste rubricuţe care într-o revistă pot părea „de umplutură“, vine de se leagă un fel de primă „lecţie“ a lui a.l.ş. (care altminteri se „plictisea“ să fie didactic, profesor, doctorand...): la agresivitatea lumii se răspunde cu o tabletă de firesc, iar cînd toţi se întrec în tropăieli, adevărata frondă o poate reprezenta un pas de deux.
Mai departe, cred, în tot ce a făcut, a dres şi a scris în această revistă, a.l.ş. a prelungit stilul, spiritul, „ideologia“ şi tonul acelor rubricuţe. A fost firesc. A inventat formule, cuvinte, a găsit idei, a scris ani la rînd despre marile festivaluri de film făcîndu-i pe cititori să simtă că „au fost şi ei acolo“, dar a scris şi tot felul de bijuterii textuale („cam trei mii de semne că n-am ce scrie despre asta în cinci mii!“) în care „personajul principal“ putea fi vreo enervare de-a sa ori, dimpotrivă, vreo pornire admirativă generoasă. La „exerciţiile de admiraţie“ (scrise!) a ajuns mai greu, după ce ani la rînd a „pozat“ într-un specialist al enervărilor enorme provocate de detalii şi fleacuri. Avea însă un fel – tot firesc! – de a se prăpădi de rîs de propriile-i enervări publice & culturale. Singura chestiune în care trăia enervări autentice, tari, adevărate o reprezentau greşelile de tipar: toate risipirile şi inconsecvenţele îi erau compensate de o rigoare diabolică în materie de virgule şi litere. O „scăpare“ în această privinţă îi crea stări proaste pe toată ziua.
Mai erau apoi – ca o altă „etapă“ pe scara firescului – dosarele sale pe teme precum lenea, plictiseala, răutatea, bunătatea, antipatia, nesimţirea şi altele asemenea. Un fel de „monografii“ ale unor stări & situaţiuni general-umane pe care a.l.ş. le croşeta inteligent în cîteva pagini de revistă. „Cum să se ocupe o revistă culturală de nesimţire?“ – s-au întrebat nu puţini. „Sînteţi frivoli!“ – ni s-a spus. Ceea ce am acceptat cu toţii, senini. Dar a.l.ş. avea un stil inegalabil de „valorificare superioară a frivolităţii“, cum glumeam adesea maimuţărind limbajul de lemn comunist. Uneori se vedea, în cîte-o frondă de-a lui, plăcerea palpitantă de a provoca, micul joc al omului care se ia în serios doar atîta cît îi permite firescul. Dar se vedea, în egală măsură, că naturaleţea vine din acumulări, dintr-o enormă curiozitate umană şi intelectuală, dintr-un soi de erudiţie care ştia să nu devină gravă.
A mai plecat o dată de la noi, în toamna lui 2009, hotărît să încerce altceva: „O experienţă se încheie, dar căutarea continuă, căci lumea e mare“, scria el atunci. Acum a plecat din nou. Cuvîntul lui de rămas-bun rămîne valabil. Dar a.l.ş. a devenit firescul de ieri.
Foto: E. Ciocan