Alegeri 2009 (şi 2014…)

În zilele din urmă, tot soiul de inşi care mă detestă au invocat, ca probă a „slugărniciei“ mele, articolul de mai jos, scris în preajma alegerilor din 2009. Toţi aleg, cu o obosită rea-credinţă, un anumit paragraf, din care rezultă că am susţinut-o, la alegerile europarlamentare, pe Elena Băsescu (carevasăzică, sînt mai rău decît Beligan). Las cititorilor libertatea să decidă, citind tot textul, dacă, într-adevăr, de „susţinere“ era vorba.

Dar, dincolo de meschinăria acestui incident, republic articolul ca pe o dovadă că avem, în preajma alegerilor de-acum, aceeaşi situaţie ca acum cinci ani şi mă tem, ca întotdeauna…

În societatea românească, s-a răspîndit ideea că politica nu poate fi domeniul binelui deplin, ci doar acela al răului cel mai mic. Pînă la un punct, împărtăşesc această specie de relativism. Sînt de acord că cine umblă în zona politicului cu absoluturi crîncene cere binelui imanent mai mult decît poate da. Nu există paradis terestru, nu există cetatea ideală, decît în minţile înfierbîntate ale unor vizionari utopici, dintre cei care vor să te facă fericit cu forţa, cerîndu-ţi, eventual, viaţa ca preţ echitabil. Adeziunea entuziastă la un partid sau la un politician, idolatrizarea unei fracţiuni a elitei conducătoare mi se par, de aceea, forme greu suportabile de naivitate isterică. Trebuie, fireşte, să compari, să alegi, să preferi, dar să o faci ştiind întotdeauna că te mişti pe un teren al aproximaţiei, al imperfecţiunii lumeşti. 

Aşteptările nu trebuie să depăşească rezonabilul, simpatiile nu trebuie să devină pasiuni. Pe de altă parte, între a căuta răul cel mai mic şi a căuta cel mai mare bine posibil e o nuanţă decisivă. „Cel mai mare bine posibil“ nu e echivalent cu „răul cel mai mic“. „Cel mai mare bine posibil“ e un bine relativ şi, deci, e o versiune a binelui, în vreme ce „răul cel mai mic“ rămîne o specie a răului: e un rău, fie el şi relativ. 

Or, noi ne-am învăţat să căutăm nu cele mai bune soluţii posibile: ne mulţumim, prematur, cu cele mai puţin rele şi scoatem, astfel, din cursă calitatea reală, emulaţia productivă. Resemnarea devine, astfel, singura noastră strategie politică. Socotim că Iliescu e mai puţin rău decît Ceauşescu şi îl alegem. Socotim, apoi, că Emil Constantinescu e mai puţin rău decît Iliescu şi îl alegem. Vine şi momentul în care socotim că Iliescu e mai puţin rău decît Vadim Tudor şi îl alegem. În sfîrşit, socotim că Traian Băsescu e mai puţin rău decît Adrian Năstase şi îl alegem. De fiecare dată, acţionăm la nivelul minimei rezistenţe. Nu căutăm o a treia variantă, cu adevărat bună. „Dar n-avem niciodată o a treia variantă, n-avem de unde alege“ – va spune electorul dezabuzat. Şi e adevărat că scena noastră politică nu e preocupată să formeze şi să propună candidaţi consistenţi. Dar dacă ar face-o, sîntem oare pregătiţi să votăm astfel de candidaţi? Nu acceptăm oare prea uşor ceea ce ne oferă, de fiecare dată, măruntele calcule de conjunctură ale partidelor? Ceea ce vreau să spun e că trebuie să ne reevaluăm comportamentul politic şi reflexele electorale. „Răul mai mic“ nu e neapărat „mai bun“. Constantinescu nu e bun pentru că e mai bun decît Iliescu, Băsescu nu e bun pentru că e mai bun decît Năstase. 

„Mai bun“ nu e decît cel care e cu adevărat mai bun. Cel preferabil nu prin contrast, ci prin calibrul său propriu, prin înzestrările sale reale, prin comparaţie cu alţii la fel de buni. Cu alte cuvinte, nu vreau un preşedinte mai bun decît contracandidaţii săi de ocazie. Vreau un preşedinte la fel de bun, cel puţin la fel de bun ca omologii săi de prin alte ţări sau din alte vremuri. Nu vreau pe cineva mai bun decît Becali sau decît Năstase. Vreau pe cineva care să semene cu Richard von Weizsäcker, sau cu Arpad Göncz, sau cu Vaclav Klaus (dacă nu cu Havel). Sînt prea pretenţios? De ce n-aş fi? Poate că dacă ar exista cerere pentru aşa ceva, „piaţa“ ar sfîrşi prin a furniza şi oferta corespunzătoare. Dar la noi nu există cerere. Noi vrem ori tătici, ori băieţi de comitet, ori pe te miri cine, de vreme ce tot nu contează. Totul e să fie „un rău mai mic“. Adică o versiune mai uşor digerabilă a precarităţii... 

Participarea domnişoarei Elena Băsescu la alegerile pentru Parlamentul European a fost comentată nervos în presa noastră ca fiind o expresie „tipic autohtonă“ a „nepotismului“. Din punctul meu de vedere, e un diagnostic greşit. Ar fi fost nepotism dacă domnişoara Băsescu ar fi fost numită ministru sau ar fi căpătat, sub preşedinţia tatălui său, o demnitate publică. În aparatul de la Cotroceni, de pildă. Altfel, e pur şi simplu nedrept să interzici copiilor de politicieni să-şi construiască propriile cariere politice. Filiaţia nu trebuie să fie un blestem, o condamnare la penumbră şi anonimat. Problema domnişoarei Băsescu nu e Traian Băsescu. Problema stă în insuficienta ei calificare pentru rolul pe care şi l-a asumat. 

Problema stă în faptul că nu stăpîneşte încă limba română. Că vrea să treacă direct şi pripit de la debut la consacrare. Că nu îşi ia răgazul de a creşte. Că nu e stingherită de disproporţia dintre competenţa şi experienţa ei (politică şi de viaţă) şi calitatea de reprezentant al unei ţări întregi într-o instituţie internaţională de prestigiu. Dar asta n-are de-a face cu Traian Băsescu decît, cel mult, în postura lui de pedagog şi tată de familie. În fond, pînă la urmă, chiar şi domnişoara Băsescu e nevinovată. Nici ea, nici Vadim Tudor, nici Gigi Becali nu s-au insinuat furtiv în Europa: au fost aleşi. Democratic, carevasăzică. Pe bază de competiţie. Şi asta pentru că la vot nu s-au dus decît „adepţii“. Iată de ce am pledat şi pledez pentru votul obligatoriu. Dar cînd o fac, mi se spune că vreau reinstaurarea comunismului. Foarte bine! Să ne bucurăm că, evitînd sumbrele vremuri ale dictaturii, am reuşit să trimitem la Bruxelles floarea intelighenţiei autohtone. Bravos! N-am murit degeaba!