Alegerea mea

5 noiembrie 2014   SITUAȚIUNEA

Cum poţi să scrii cu trei zile înainte de alegeri ceva ce va fi citit la trei zile după? Nu m-am implicat, nu m-am alarmat, nu m-am emoţionat, dar orişicît, sînt alegeri pentru preşedintele ţării, şi asta priveşte toată ţara. Acum, cînd citiţi aceste rînduri, ceva s-a schimbat faţă de săptămîna trecută, cînd le scriam eu. 

Dacă stau însă puţin şi mă gîndesc mai mult, dincolo de această „evidenţă“ nu se află mare lucru: oare chiar va fi

cu ceva semnificativ diferită

, faţă de

? Aici, într-un sat pierdut din Deltă, unde mă aflu acum şi mă voi afla şi de alegeri, sînt mai degrabă o sută de ani de singurătate peste care au bătut ceva

, dar s-au dus. Nici măcar primarul nu-şi face mari griji.

– rezumă un lipovean hîtru situaţiunea.

Să fim serioşi! Beţivul sau idiotul satului sînt personaje universale, pe care le găseşti pretutindeni, şi dacă îi pui pe aceştia în scenă ca fiind „poporul“, aşa cum fac o serie de jurnalişti şi analişti, eşti tu

Este mai degrabă o înţelepciune blazată de sedentari obişnuiţi să fie călcaţi de nomazi.

– suna o astfel de vorbă în comunism: vin şi trec. Sînt comunităţi ce au început să trăiască în lumi paralele, cu cîte o „poartă a timpului“ prin care mai fac schimb de informaţii şi de castraveţi cu lumea de „dincolo“. Şi sînt multe astfel de aşezări în România, aflate uneori la o sută de ani distanţă unele de altele. Nu sînt acele locuri unde nu s-a întîmplat nimic, ca la Sadoveanu, ci un soi de heterotopii din arhipelagul ţării. Se întîmplă şi acolo lucruri, uneori surprinzătoare, dar, de regulă, se întîmplă

. După cum şi alegerile ţării sînt

pentru oamenii de acolo. 

Ce s-ar putea schimba atunci, cu adevărat, într-o astfel de ţară?

S-a discutat mult despre reproducerea elitelor politice comuniste. Analize imparţiale au arătat însă că, din acest punct de vedere, nu stăm nici mai bine, dar nici mai rău decît majoritatea statelor postsocialiste. Unde stăm însă mai prost, se pare, este la reproducerea elitelor politice

comuniste. S-a format astfel o clasă politică în care nu intră decît prietenii şi duşmanii mei iubiţi. Constantinescu a plecat fără să lase urmaşi, dar Iliescu şi Băsescu au populat spaţiul politic cu copii, legitimi şi din flori, nepoţi şi alte cumetrii, pînă s-a umplut clasa:

Aici nu se schimbă nimic. Alegerile se fac astfel în amonte, la poarta intrării pe scena politică, nu în cabina de vot. Alegerile sînt ei, nu noi, căci noi sîntem precum Adam care îşi alege nevasta: asta ai, asta iubeşti. Deci ce şi de ce să mai alegi la „alegeri“? 

Iluzii îşi mai fac, ca de obicei, intelectualii, cu nestăvilita lor nevoie de ordine şi sens: parcă totuşi X e mai bun decît Y, adică e mai „intelectual“, mai cultivat, mai puţin bădăran sau mai puţin agramat; şi, bineînţeles, mai de dreapta. Se pare că nimeni nu le-a zis că nu există stînga şi dreapta în România. Aşa au crezut şi cînd Băsescu i-a cumpărat cu doi bani snopul, promiţînd la schimb condamnarea comunismului. L-a condamnat, că doar nu a dat de la el, apoi şi-a văzut de treabă: comunismul a rămas unde era, el a rămas la locul lui, iar intelectualii au rămas de căruţă. Acum unii încearcă din nou. Sincera mea admiraţie! Ba chiar resimt, la fel de sincer, o doză de culpabilitate pentru că nu pot fi ca ei, dar mi s-a terminat entuziasmul. 

Aşa cîţi sînt şi cum sînt, de data aceasta oamenii politici nu au mai încercat nici măcar să mintă poporul cu televizorul, să facă acel minim efort populist de a transmite un mesaj, oricare ar fi acesta: politicul a ajuns la gradul zero al discursului. Doar Monica Macovei a făcut o campanie electorală – de fapt, i-a fost făcută de o mînă de „creativi“

, profesionişti şi entuziaşti. Că eu nu mai cred în mesajul din spatele publicităţii şi am devenit prudent cu

de orice vîrstă şi sex este doar treaba mea, dar barem există o încercare de mesaj. E singura. 

Îmi dau seama cît de defetist şi de lipsit de „simţ civic“ sună totul, dar o dată la patru, cinci ani, îmi pot permite şi eu să mă exprim liber într-o ţară liberă, nu? Şi, de fapt, nici măcar nu este cu adevărat defetism, sau nu unul integral. Aici, în satul din Deltă unde mă aflu, lucrurile merg – şi vor merge – înainte, ba chiar spre ceva mai bine. Cooperativa iniţiativelor mici şi mijlocii, cu tot mai multe filiale în toată ţara, a ajuns şi pe aici, după cum a ajuns şi în multe alte locuri în care nu te aştepţi. Şi, cu dinamici proprii lumilor paralele, schimbă cîte puţin oamenii şi viaţa acestora.

– spunea cineva acum vreo sută de ţări.

ceva similar se poate spune şi astăzi. 

Defetismul meu este aşadar compensat de un alt soi de utopie de intelectual: convingerea că, parafrazîndu-l pe Kundera,

Dar

– şi în aceasta chiar cred şi va rămîne

mea!  

Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului

Mai multe