Ale tinereţii valuri

22 august 2012   SITUAȚIUNEA

În ultimii ani ai regimului Ceauşescu, cînd se introdusese „raţionalizarea“ unor alimente (dintre cele care încă se mai găseau), cînd se oprea, în plină iarnă, distribuţia gazelor şi se întrerupea des curentul electric, Corneliu Baba a găsit pentru toate aceste neajunsuri o explicaţie romantică… „Orice om – spunea el – rămîne marcat toată viaţa de cîteva experienţe ale tinereţii: parcul prin care s-a plimbat cu prima iubită, primul sărut, prima întîlnire cu marea, primul fum de ţigară etc. Ei bine, pentru Ceauşescu, plimbat de tînăr prin felurite puşcării, experienţele decisive sînt legate de viaţa în arest: mîncare porţionată, stingerea luminii la ore fixe, frigul celulei, traiul supravegheat. Prin urmare, pentru el, toate astea aveau nimbul duios, nostalgic, al amintirilor de tinereţe. Instinctiv, el voia să le recupereze, să le transforme în «normalitate» cotidiană, pentru toată lumea: universul concentraţionar funcţiona, în subconştientul său, ca model de societate.“

Mi-am amintit de „interpretarea“ lui Baba zilele trecute, cînd l-am văzut şi auzit pe Ion Iliescu revenind, somnambulic, la cîteva reflexe ale primilor săi ani de carieră politică. Unul dintre ele este lupta antifascistă. Pentru activistul comunist, duşmanul, superlativul negativităţii în orice domeniu este fascismul. Tot ce nu-i convine, tot ce-l irită, tot ce îl contrazice intră, automat, în perimetrul extremei-drepte. „Cine nu e cu noi e împotriva noastră!“ îi şopteşte, din viscere, pînă la adînci bătrîneţi, stafia lui Lenin. Piaţa Universităţii din 1990 era legionară, ancheta Parchetului prin satele care au raportat participări la vot de peste 200% e şi ea o manevră fascistă. Lui Ion Iliescu nu-i vine în minte, cînd vrea să înfiereze un abuz, teroarea colectivizării agriculturii, nu-i vin în minte zecile de mii de ţărani arestaţi în anii ’50. Îi vin în minte Hitler şi Horia Sima. Înclin să cred că tot ei îi vin în minte cînd nevasta îi dă o ciorbă prea sărată, cînd află de plagiatul lui Ponta sau cînd nu plouă. Universul e o mare conspiraţie fascistă, pe care numai dictatura proletariatului o poate demasca. Un alt reflex al juneţii este zgîndărirea abilă a justiţiei „populare“. Dna Kövesi să facă bine să se prezinte dinaintea Parlamentului. Să dea, cum ar veni, socoteală „în faţa Marii Adunări Naţionale“, alcătuită din „ielita“ oamenilor muncii de la oraşe şi sate, muncitori, ţărani şi intelectuali devotaţi cauzei. Un alt reflex caracteristic este creditul nelimitat acordat partidului propriu şi membrilor lui. Partidul nu greşeşte! Şi nici cei aleşi de partid să ne conducă spre culmi de civilizaţie şi progres. În sfîrşit, dacă totuşi se fac „unele“ greşeli, vina e a adversarilor ideologici şi, să nu ne ferim să o spunem, a imperialismului în toate formele lui: imperialismul american în primul rînd, dar şi celelalte „camuflaje“ ale lui, botezate pompos NATO sau UE.

Îmi pare sincer rău să constat această întoarcere în timp a dlui Iliescu. De cîţiva ani, amîn să scriu o pagină de memorialistică despre modul în care l-am perceput în anii ’90. Am altă imagine despre el decît mulţi dintre prietenii mei, blocaţi în schema „mîinilor pătate de sînge“, a mineriadei din vara lui 1990, a conspiraţiei kaghebiste şi a „duminicii orbului“ cînd candidatul FSN a cîştigat, chipurile, alegerile pe bază de „manipulare“. Azi e mai clar decît atunci că, de fapt, românii nu prea au avut de ales. Cu un Radu Câmpeanu care credea că putem reinstaura monarhia propunînd regelui să candideze la preşedinţie şi care declara, de curînd, că Vadim Tudor e un impozant lider politic de dreapta, n-am fi avut mult mai mult noroc. Şi nici cu simpaticul Ion Raţiu, paraşutat, ca un extraterestru, cu accent britanic şi papion, în plină rană postrevoluţionară. De bine, de rău, Iliescu s-a străduit să lucreze, atît cît a putut, împotriva lui însuşi. Nu credea în privatizare şi a îngăduit-o, era, mental, prizonier în „Tratatul de la Varşovia“, dar a făcut paşi spre Occident şi spre NATO, era „liber cugetător“, dar s-a acomodat cu deprinderile autohtone ale Bisericii. Pe scurt, altă soluţie n-am prea avut la îndemînă. În plus, a ştiut şi să-şi adjudece, de-a lungul mai multor ani, un electoral amplu şi fidel, dar şi să piardă – fără să încerce vreo „manipulare“ rentabilă – alegerile din 1996.

E cu atît mai deprimantă căderea lui de-acum. Am crezut că experienţa lui politică, vîrsta, prestigiul din interiorul partidului său îl vor determina să intervină rectificator în balamucul guvernării actuale. Măcar niţel. Să-l înveţe, de pildă, pe bietul Ponta că arta de a guverna nu e arta de a zîmbi şmecher de dimineaţa pînă seara şi de a-i distra pe jurnalişti cu glumiţe de stadion. Sau să-i sugereze lui Crin Antonescu să nu mai spună în gura mare că „se teme de Departamentul de Stat“ al Statelor Unite. E o gogomănie nedemnă de un preşedinte, fie el şi interimar. Bosumflat pe Angela Merkel, pe Barroso şi, în fond, pe tot mapamondul, predicator al „neamestecului în treburili interne“, surescitat pînă la euforie de prezenţa sa pe culoarele Cotroceniului, Crin Antonescu reuşeşte să fie mai stînjenitor decît a reuşit să fie, în alte ocazii, fatidicul său adversar. Şi, apropo, nu se poate construi o carieră politică onorabilă şi consistentă fără nici o idee, în afara aceleia a demolării unui singur om.

Dar, din păcate, dl Iliescu nu poate depăşi psihologia „tovarăşului de nădejede“: se ocupă strict de greşelile celorlalţi. E mereu „treaz“, mereu „angajat“, mereu „combativ“, „în avangarda“ luptei ideologice. Dar de ce mă mir? Văd zilnic pe scena publică inşi de ambele sexe care stau sub pulpana lui, după ce, la începutul anilor ’90 şi pe vremea lui Emil Constantinescu, îl considerau inamicul public numărul 1, demonul politichiei dîmboviţene, impardonabil şi nefrecventabil. Uniţi, „ca un singur om“ în jurul fostului FSN (cu un mic şi palid damf liberal), ei se ocupă zburdalnic de viitorul nostru. Au înţeles, în sfîrşit, de care parte e dreptatea. 

19 august 2012

Mai multe