Al cui e pămîntul?
Cadastrul nu este un act tehnic, ci unul politic și economic: statul are nevoie de el pentru a guverna, Piața – pentru a vinde și a cumpăra. Dar cele două interese nu merg neapărat mînă în mînă. La ora actuală însă, și statul, și piața au nevoie de cadastru ca de aer, altminteri se blochează atît subvențiile europene, cît și libera circulație (legală!) a terenurilor. Juridic, aceasta presupune identificarea și cartografierea proprietăților individuale. Doar că România păstrează încă multe forme tradiționale de proprietate colectivă. Juridic, acestea sînt greu de identificat în termeni moderni, iar proprietate, posesiune, stăpînire, control, uzufruct etc. sînt realități ce debordează cadrul legislativ. Realitatea „din teren“ este mult mai difuză și confuză. Iată cîteva ilustrări:
– Cît pămînt ai aici, nea Gheorghe? – întreabă funcționarul APIA.
– Două zile jumate de coasă – răspunde nea Gheorghe fără să clipească.
– Șapte, prășitoarea pentru holdă și trei, pentru holdiță – răspunde, la rîndul ei, în alt sat, mătușa Mioara.
– Matale pe unde ai dramurile? – întreb eu. Bărbatul din fața mea se uită roată peste dealul din față și îmi răspunde:
– Pe acolo, pe undeva…
– La noi nu se pot cumpăra sau vinde dramuri, le moștenești, direct sau prin căsătorie, și dacă vrei să le vinzi, nu poți să o faci decît în obște – îmi explică președintele unei obști. Ceva din spiritul obștei s-a păstrat.
– Consiliul obștei hotărăște ce se cumpără și ce se vinde – îmi explică președintele altei obști învecinate. Și au vîndut cîțiva munți, care au fost despăduriți „la ras“. Cîteva mii de hectare au fost vîndute unui „neamț“, care plătea bine. Obștea a devenit societate pe acțiuni.
– M-am judecat cîțiva ani și, cînd am avut, în sfîrșit, sentința definitivă, mi s-a explicat că pe pămînturile bunicului meu a fost deja împroprietărit altcineva. Cînd am protestat, primarul a dat din umeri și mi-a spus: primul venit, primul servit – povestește descendenta unui neam boieresc.
– Aici, la noi, nu a fost cooperativă, așa că ne-am păstrat pămînturile din bătrîni. Dar n-am avut voie să vindem nimic. Cei care au plecat la muncă, la oraș, au mai vîndut, dar așa, cu hîrtie de mînă. Acum, cînd am vrut să vindem, n-am mai putut, că nu aveam acte în regulă. Cei mai pricepuți și-au făcut repejor acte cu martori și au vîndut la bucureșteni sau la pensiuni, știți… Dar cam jumate dintre noi încă nu avem acte, unii se ceartă între ei…
– Se cheamă usu capiune – îmi explică o juristă.
– Și de la cine a moștenit? – mă interesez eu.
– A moștenit pe dracu’! – îmi răspunde cu obidă un fost inginer silvic. Avea vreo 2,50 hectare, dar acum are 250 de hectare, cu acte în regulă. Au luat foc niște dosare la primărie, cică, și le-au refăcut după documentele de la Arhiva Națională. Și cînd le-au refăcut, au mutat virgula mai încolo…
– Și aveți acte pe pămîntul de la soțul? – mă interesez eu.
– Nu știu, maică, eu sînt bătrînă, cum să mai muncesc eu terenul? L-am dat în arendă, cum ar veni, mi-a dat italianu’ niște bani și am semnat o hîrtie că i-am primit, eu altceva nu știu…
Aș putea continua exemplele pe multe sute de pagini, dar, în esență, este aceeași poveste. Conținutul principal al tranziției a constat în transferul de proprietate de la public la privat. Situația acestor „proprietăți“ era însă una foarte diversă, iar interesele politice ale reformelor funciare au fost și ele diferite. Situația era diferită în funcție de zone cooperativizate și necooperativizate, de păstrarea și reconstituirea obștilor, de existența unor acte valide de proprietate sau doar a posesiunilor pe drept cutumiar, de modul de repartizare în neam a moștenirii precomuniste și, ulterior, de vînzările și arendările formale sau doar cu „chitanțe de mînă“ etc. Pe partea cealaltă, statul s-a instituit din start ca samsar național al acestor transferuri, de la Parlament la primării locale, controlînd retrocedările și luîndu-și partea la toate aceste niveluri. Împreună cu clienții lor, funcționarii statului au alcătuit deci clasa nouă a „baronilor locali“ inamovibili. De fapt, nimic nou nici în această privință. De la Cuza încoace, „chestiunea agrară“ s-a redus la următoarea dilemă, ne spune Henri Stahl: „Cine posedă titlul juridic de proprietate ab antiquo, boierii sau țăranii?“ Pentru apărătorii primei variante, latifundiari și antreprenori, „adevărata“ proprietate nu poate fi decît aceea individuală, cea devălmașă fiind fie negată, fie decretată ca perimată. De partea cealaltă, țăranii, care, practic, nu au cunoscut neam de neamul lor „adevărata“ proprietate individuală, trebuiau împroprietăriți și ei. Dar această „modernizare“ se împotmolea în proprietățile comunale și în dreptul cutumiar al moștenirii egalitare a pămîntului, care genera, recurent, fărîmițarea proprietăților țărănești. Pe scurt, s-au confruntat tot timpul o logică a comasării, de tip capitalist, și una a devălmășiei de gospodărie, de tip țărănesc. Istoria se repetă și în prezent: în 1905, 0,6% din exploatații posedau 49% din terenul agricol al țării; în 2013, tot 0,6% posedă 52%. Doar că, acum, noii latifundiari, mai ales străini, după ce și-au împărțit ce și cum a fost de împărțit, au tot interesul ca lucrurile să intre în făgașul legitim al pieței, pentru a-și putea continua afacerile la alt nivel. Cadastrul, în sine, este indispensabil, dar important este și veșnicul cui prodest. Și ne întoarcem de unde am plecat: cadastrul nu este doar un act administrativ, ci mai ales unul politic. În plus, date fiind toate abuzurile făcute, s-ar putea ca, odată finalizat, cadastrul să constate că există mai multă proprietate funciară decît teritoriul țării și că avem nevoie de o instituție juridică distinctă care să se ocupe de procesele postcadastru…
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.