Ai noștri talibani

Închizi ochii și, uite, cînd îi deschizi, te descoperi o „nativă” în Afganistan, o „colaboratoare” a americanilor sau britanicilor și trăiești ororile cu care toate televiziunile și agențiile de presă ne „răsfață” zilnic de două săptămîni: aseară te-ai culcat într-un regim corupt, dar tolerant și cu promisiuni că-ți poți orîndui o plecare decentă din țară, dacă situația devine sumbră; însă dimineața te-ai trezit sub regimul taliban. Seara erai sub republică, dimineața deveniseși „emirat”. Brusc, fără tranziție, fără preaviz, fără purgatoriu – iadul. Barbarii nu mai sînt nici măcar „ante portas”, ci peste tot. Panica ta și a tuturor e imensă, copleșitoare, fiindcă te știi „condamnată” în ochii talibanilor: ai tradus din și în engleză pentru o agenție guvernamentală și riști să fii acuzată de a fi „colaborat” cu americanii și celelalte țări occidentale; ești în ochii lor „spioană”, „tîrfă”, în orice caz necredincioasă și meriți să fii biciuită în public și, probabil, ucisă în bătaie. Nu te-ai încrezut, bineînțeles, în promisiunile de clemență ale talibanilor; în zilele următoare, împreună cu alți nefericiți, ați încercat să fugiți la aeroportul din Kabul, sub protecția ultimilor soldați americani. Poate că tu, ajutată de cei cu care ai lucrat zece ani, avînd acte și vize, ai să reușești. Dar nici măcar cazul tău nu-i sigur, căci deja mulți bărbați și femei cu copii au fost întorși din drum. Sînt mame care, din disperare, și-au dat copiii soldaților, ca să-i scape. Sînt funcționari care s-au ascuns, știind că vor fi vînați de talibani. Cunoști o învățătoare violată după ce a încercat să revină la școală, deși i se promisese siguranța. Ce glumă, siguranța talibană pentru o femeie! Poveștile teribile curg, zvonurile se lățesc ca uleiul prin oraș. Se aud mereu împușcături și explozii. Auzi despre atentatul care a adus moartea atîtor oameni disperați să pătrundă în ultimul refugiu al civilizației, aeroportul, cu speranța că se va găsi un avion care să-i scoată din țara asta. Din fericire, nu te găseai acolo, printre ei. Fericire? Poate că cei care au pierit sfîrtecați de bombă sînt fericiții și nu cele, ca tine, rămase în viață pentru sclavie și moarte civilă. Acum aproape nu mai speri că vei reuși să pleci din infern. Căci orele și zilele se scurg nemilos, iar timpul rămas pînă la decolarea a ceea ce a mai rămas din civilizație s-a strîmtat de tot. Te știi condamnată, aproape sigur, dacă nu vei reuși să fugi în ultimul minut. Căci chiar dacă te vor lăsa în viață, te vor căsători forțat cu un taliban, te vor încuia în casă, te vor fereca sub burka, îți vor răpi dreptul de a umbla după voie pe o stradă, de a te îmbrăca după voie, de a te întîlni cu cine vrei, ba pînă și pe cel de a fredona. Da, deja s-a anunțat că, spre marea slavă a lui Allah, muzica a fost din nou interzisă (cum a mai fost în anii ’90), iar instrumentele găsite sînt sparte. Cei care vor fi prinși cîntînd vor fi biciuiți. Iar pe muzicieni îi vor trimite la reeducare...

...Te-ai deșteptat. A fost un coșmar. Ești la tine acasă: e dimineață, liniște. Afară plouă, motanul doarme, tu asculți pașnic niște muzică preclasică, bei o cafea tare și citești știri. Vai, sînt și la tine în țară probleme grave: fotbaliștii de la CFR Cluj s-au luat la bătaie între ei, după ce au pierdut rușinos la Belgrad. Sînt și scandaluri majore: un intelectual cunoscut de dreapta, Adrian Papahagi, l-a dat în judecată pe un alt intelectual cunoscut de stînga, Gelu Duminică, fiindcă acesta din urmă, într-un text pe Facebook, l-a numit pe cel dintîi „taliban”, intenționînd să-i sancționeze presupusul fundamentalism ortodox. Ce vor decide judecătorii, nu știu și, de fapt, nici nu prea contează. Ceea ce contează este că din știrea asta înțeleg că sîntem niște oameni fericiți, care trăiesc într-o țară fericită, chiar dacă suspectez că nu v-ați dat seama pînă acum.

Pe bune: nu-i încă fericită țara ai cărei „talibani” în timpurile astea de coșmar sînt, la o adică, oameni ca Papahagi sau Duminică?