Absenţa bunicilor
E curioasă disproporţia dintre discursul psihanalitic asupra părinţilor, amplu, sofisticat, greu de consecinţe, şi discursul – infinit mai precar – privitor la bunici. Prin comparaţie, ei par condamnaţi la un rol strict decorativ: imagini ale blîndeţii idilice, în dulcele inventar de mituri ale copilăriei. Sînt convins, totuşi, că relaţia cu părinţii părinţilor noştri are un rol decisiv în alcătuirea noastră sufletească şi, în ce mă priveşte, pot depune mărturie pornind de la propria mea experienţă. La capitolul „bunici“ stau prost. Tatăl mamei mele s-a sinucis încă tînăr, cu fum de mangan, de teama unei boli de care se simţea umilit. Asta se petrecuse cu mult înaintea naşterii mele, aşa încît eu nu l-am cunoscut decît pe cel de-al doilea soţ al bunicii, „nea Mitică“, un om de inimă, de vreme ce acceptase să ia de nevastă o văduvă săracă, mamă a cinci copii încă mici. Locuiau undeva în cartierul Dudeşti-Cioplea, într-o casă modestă, cu o curte care, însă, a fost cel dintîi paradis al copilăriei mele. Mama-mare Elena şi tata-mare Mitică sînt singurele personaje cărora li se potriveşte, în memoria mea, rolul bunicilor. Nu m-au certat niciodată şi mi-au făcut toate hachiţele. (Cam asta trebuie să facă, în genere, bunicii.) Erau iubitori, plini de o infinită îngăduinţă, gata oricînd să mă protejeze şi să mă răsfeţe. Îmi amintesc, de pildă, că, proaspăt venit de la lucru, tata-mare îşi înfrîngea oboseala şi mă scotea la plimbare alături de Dudu, un cîine inclasabil, alb şi docil. Îmi arăta maidanele din jur şi mă ajuta să culeg dude. Mama-mare era o femeie destul de trupeşă, dar departe de genul „matroană“ impozantă. Îmbrăţişarea ei avea un formidabil efect liniştitor: mă simţeam absorbit ca într-un aluat cald, un soi de chintesenţă a spiritului domestic. De figura ei se leagă cîteva delicatese ale penuriei, cum ar fi ceaiul de zahăr ars, Frank-cafeaua cu lapte şi iahnia de fasole. Odată, de sărbători, m-am încuiat într-un dulap cu cozonaci, pentru a devora, nestingherit, stafidele de deasupra. Am fost, fireşte, răsplătit cu pupături tandre, ca şi cum aş fi făcut o ispravă demnă de toată lauda. Mai ţin minte cum, seara, bunica îşi desfăcea cocul, lăsînd să cadă pe umeri plete neverosimil de lungi, pe care le pieptăna lent, la oglindă. Ţin minte, de asemenea, cum îl ocăra pe tata-mare, pentru accesele de tuse nocturnă, care riscau să mă trezească. În sfîrşit, ţin minte cum mă ducea la plimbare, „la Leu“, statuia din vîrful dealului Cotroceni. Dar toate astea s-au petrecut în primii mei cinci ani de viaţă. Mai apoi, împrejurările ne-au despărţit. Îi vedeam rar şi nu terminasem liceul cînd amîndoi au murit.
Ceilalţi bunici, părinţii tatălui meu, au avut o prezenţă mult mai ştearsă. Pe mama-mare Lia n-am cunoscut-o decît cînd se afla într-o perioadă de degenerescenţă. În urma unui atac cerebral, era împuţinată motrice şi intelectual. Mi se vorbea mereu despre tinereţea ei întreprinzătoare, despre cît fusese de frumoasă şi de deşteaptă, dar eu nu aveam dinainte decît umbra înzestrărilor ei trecute. Din cînd în cînd, recita „San Marino astăzi are / Sărbătoare de păstori…“ şi izbucnea în plîns. Bunicul, tata-mare Spiru, nu era nici el uşor de abordat. Surzise de timpuriu şi era mereu cufundat în singurătatea mată a infirmităţii lui. Pînă în 1947, strînsese o avere bunicică, pe bază de morărit, cherestea şi comerţ cu cereale. Făcuse studii economice la München şi îmi povestea, uneori, experienţe de viaţă şi de oameni, survenite în parcursul său biografic, început la Bîrlad, continuat la Bucureşti şi în capitala Bavariei, apoi la Turnu Măgurele. Evident, după instaurarea regimului comunist i se luase aproape tot. Cînd l-am întîlnit, era contabil la o fabrică din Azuga şi venea, zilnic, pe jos, la Poiana Ţapului, pe Zamora, unde încă avea o vilă şi unde îmi petreceam cîte o vacanţă, în timpul şcolii primare. Îl ţin minte ca pe un domn distins, afabil, nu lipsit de un umor discret. Mă privea cu afecţiune, mai ales cînd afla de măruntele mele performanţe şcolare. Dar o relaţie consistentă, vie, marcată de „bunicitate“ nu pot spune că ne-ar fi legat.
Conu’ Alecu Paleologu îmi vorbea adesea, în ultimii ani, despre bucuria miraculoasă de a fi bunic. Bunicii – spunea el – îşi iubesc nepoţii altfel decît părinţii. Degrevaţi de veghea responsabilităţii pedagogice, liberi de exigenţele carierei proprii, mai puţin ocupaţi şi mai puţin hărţuiţi de orgolii personale, ei savurează dezinteresat farmecul nepoţilor, cu făcutele şi nefăcutele lor, cu răzgîielile lor inocente, cu vitalitatea lor de nedomesticit. Bunicii iubesc mai pur şi mai total. Iubirea lor nu vrea să fie modelatoare, ci înţelegătoare. Iubirea lor nu vrea, de fapt, nimic, nu aşteaptă nimic. E contemplativă, ludică, aproape extatică. Iar toate aceste stări se revarsă asupra copiilor, ca un dar, ca un nimb nutritiv. De aceea, cei care, asemenea mie, n-au avut norocul unei bune întîlniri, al unei întîlniri consistente şi durabile cu instituţia bunicilor riscă o anumită şubrezenie afectivă, o anumită rigiditate interioară, amestec de frustrare, inhibiţie şi retractilitate. În absenţa bunicilor, copilăria e mai scurtă, mai monotonă şi mai tristă. În asemenea situaţii, nu poţi avea decît o singură speranţă: să compensezi ceea ce n ai avut asumînd tu însuţi condiţia de bunic. Şi ori de cîte ori mă gîndesc la nepoții mei, la Andrei și mai nou, la Lili Catrina, mă întreb, cu o oarecare îngrijorare, dacă voi fi în stare să fiu bunicul de care au nevoie...