Abisul rus
Inevitabil, am urmărit și eu, ca mai toată lumea, știrile galopante livrate, săptămîna trecută, de toate canalele de știri din lume și din țară. N-am înțeles nimic. Pot formula puzderie de ipoteze, cum au făcut-o și experții de toate calibrele, invitați pe canalele de televiziune autohtone, pot da frîu liber unui set convenabil de speranțe cu privire la o dezputinare a politicii rusești („Put-out” în loc de „Put-in!” – cum glumea cineva), dar sentimentul predominant rămîne unul de confuzie, de semiîntuneric inanalizabil, de preeminență a „accidentalului”, a nesistematizabilului, a arbitrarului țanțoș profesat ca „strategie” națională. Și asta nu de azi, de ieri. Rusia se comportă mereu ca și cum lumea ar fi la începuturi și trebuie geometrizată după principiul fondator al unui centru absolut, ales de Providență, sub numele de „Mama Rusie”. Cine se opune e rusofob, necreștin, capitalist (vestic), militarist (NATO), manipulat de o „ocultă” incultă (preponderent americană), inaptă să înțeleagă și să respecte sufletul slav...
Din punctul meu de vedere, politica rusească alege prea des, cu un amar instinct sinucigaș, tocmai marginalizarea, uitarea, cenzurarea a ceea ce întreg mapamondul savurează și respectă din iradierea ei spirituală. Avem nobile motive să admirăm valorile reale, unice, ale Răsăritului, dar Răsăritul nu pare să vrea admirație înaltă, ci supremație ideologic-soldățească, lăbărțare terestră, pe bază de frazeologie „revoluționară” și spaimă militară.
Pe acest fundal, îmi vine să adresez poporului de la Răsărit un apel patetic, poate prezumțios în retorica lui, dar capabil, sper, să facă loc identității reale, durabile, a „sufletului rus”: „Lăsați-ne să vă admirăm! Lăsați-ne să ne tratăm singurătatea cu textele lui Berdiaev, Soloviov, Șestov și Florenski, lăsați-ne să cădem pe gînduri cu Dostoievski, să înțelegem lumea împreună cu Tolstoi, să ne lăsăm copleșiți (ca Eminescu) de versurile lui Pușkin, de muzica lui Ceaikovski, a lui Mussorgski, a lui Rahmaninov, de verva înnoitoare a picturii lui Kandinsky, de unicul iconar Rubliov, de Cehov și Turgheniev, de Soljenițîn și de Bukovski, de Eisenstein, Tarkovski și Bodnarciuk, de baletul rus și de toate isprăvile creatoare ale celor care s-au impus lumii prin înzestrare și generozitate, nu prin țîfnă și joc (trucat) al mușchilor. Pentru un european normal (atît cît mai există așa ceva) e halucinant să constate că nu portretele celor amintiți frugal mai sus domină piața ca ilustrări perene ale spiritului rus, ci Lenin și Stalin, Brejnev și Elțîn, Putin, Medvedev, Prigojin și tot soiul de „misionari” ai „Imperiului” antiimperialist. Știu: pe harta tuturor culturilor există laolaltă smintiți sîngeroși, „valori de consum”, cinice vedete la modă, genii ale răzmeriței... Dar nu ei domină scena, ci eroii indemolabili ai creativității spirituale.
Pe acest fundal, habar nu am ce mari „mistere” geopolitice, ce ideologii sectante, ce anemici țipători ai puterii distrează zi de zi mapamondul cu „breaking news”. Om vedea... Fără iluzii și fără nerăbdare. Deocamdată nu e de mirare că bîjbîim în ceață și că „Occidentul”, cel de la care ar trebui să vină o soluție clarificatoare, și-a făcut o strategie din perplexitatea morocănoasă a „declarațiilor” autoritare. Nu sînt pregătiți să priceapă multisecularul abis răsăritean. Dar măcar să nu mimeze eficiența... Ar fi un prim pas spre edificare și spre o intervenție salutară.