A schimba lumea

5 august 2020   SITUAȚIUNEA

De ceva vreme, lumea trăiește un reviriment al spiritului „revoluționar”, cu manifestări care, din punctul meu de vedere, pendulează între ideologie radicală (demolatoare de statui), monotonie stîngistă (riscînd să stîrnească indezirabile reacții de extremă dreaptă) și schematism „reformator”, fără substanță reală. Răzmerița fudulă, tapajul stradal, lozincăraia obosită au devenit, pentru mulți, o vocație, o mîndră trebăluială „civică”, un mod de a-și da importanță și de a-și inventa un sens de viață. În acest context, reiau un text scris acum vreo cinci ani, bucuros să mă recomand ca un consecvent contrarevoluționar…

                       

La o anumită vîrstă, a dori să schimbi lumea e, în mod natural, un proiect de viață. Ești tînăr, gata de gesturi și fapte mari, plin de energie și de încredere în puterile și în soarta ta. Vrei să schimbi lumea, pentru că simți nevoia să dai un sens existenței tale, să te distingi ca purtător de faclă, ca misionar al noului, al „mai bine”-lui, al echității și fericirii universale. E frumos, e aproape inevitabil, e candid… Pasiunea „angajării” e, în anii de ucenicie existențială, mai mult decît legitimă: ea implică o generoasă înclinație de a te dedica unei „cauze”, de a fi solidar cu „generația” ta și de a te simți responsabil față de strîmbătățile lumii. Cum să amendezi o atît de nobilă inflamație sufletească?

E, totuși, rezonabil (dar în ce măsură poți cere unui tînăr să fie „rezonabil”?) să fii prevenit și asupra cîtorva riscuri ale entuziasmului tău auroral. O oarecare inflație a eului joacă întotdeauna un rol, precum și o anumită pripă ideologică, dublată de precaritatea mijloacelor, de un  instrumentar încă necopt, în contrast cu amploarea scopului. Și excesele stîngii, și cele ale dreptei își au originea în acest demaraj „revoluționar”. Din punctul meu de vedere, e nevoie, prin urmare, de unele precauții „tehnice”, care să prefațeze și să însoțească elanul „transformării” planetare.

1) O primă evaluare, necesară înaintea oricărei acțiuni, ar trebui să aibă în vedere direcția, ținta schimbării. Nu e suficient să vrei să schimbi lucrurile. Trebuie să ai o minimă idee despre finalitatea întreprinderii tale. Ce vrei să obții? La ce vrei să se ajungă prin inițiativa și efortul tău? Și, dacă se poate, fără lozinci gata făcute, lipsite de conținut specific: o lume mai dreaptă, mai bună etc. Pentru a începe un drum, e preferabil să ai o reprezentare cît de cît limpede a destinației, a etapelor de parcurs, a resurselor proprii. Cu alte cuvinte, o bună înțelegere a lumii pe care vrei să o schimbi, a „lumescului” în genere și a posibilităților de intervenție realistă în contextul dat. Teoria schimbării fără complementul unei cunoașteri prealabile a ceea ce ai de schimbat și-a găsit expresia euforică în faimoasa „teză” a lui Marx, formulată, e drept, cînd nu avea decît 27 de ani: „Filosofii nu au făcut decît să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă a o schimba”. E o frază celebră, sună „tare”, dar, să-mi fie iertat, e de o crasă neseriozitate. „A interpreta” înseamnă a analiza, a explica, a identifica (tatonînd) înțelesul unui text, al unui gînd, al unei realități. Fără adaosul „interpretării”, lumea e un peisaj mut, o prezență opacă. Ideea de a o schimba, nepricepînd cum e alcătuită, nepricepînd structura și mecanismele ei funcționale, e stupid aventuroasă. Cum să schimbi un lemn, dacă nu știi nimic despre lemn, despre ce se poate face și nu se poate face din el, despre speciile lui, despre uneltele optime cu care îl poți prelucra? De altfel, Marx însuși nu și-a respectat „programul”. Că a schimbat lumea e evident! Dar nu înainte de a fi oferit și o interpretare a ei. Cît de adecvată a fost „interpretarea” cu pricina și cîtă fericire a adus pentru sute de milioane de oameni schimbarea propusă de Marx e altă temă, asupra căreia nu ne oprim acum.

2) Înainte de a identifica ținta schimbării și de a te pune de acord cu eventualii ei „beneficiari” (căci nu toți semenii tăi visează la răsturnări radicale sau la aceleași schimbări la care visezi tu), e important să reflectezi și la „agentul” schimbării, adică la tine însuți. Ai competența, anvergura, croiala, îndreptățirea morală și intelectuală de a repicta portretul lumii? Poate oricine să se declare apostol al unei transfigurări mondiale sau măcar regionale? Ai încercat vreodată – măcar așa, ca să-ți faci mîna – să te schimbi pe tine, înainte de a asuma sarcina enormă de a-i schimba pe alții sau de a schimba imaginea lumii în care s-au obișnuit să trăiască? Ești sigur că merită să modelezi universul după chipul tău? Care chip? Pe scurt: cine te crezi ca să iei asupra ta un proiect demiurgic?

3) Sînt mai multe feluri de a schimba lumea. Retorica obișnuită reduce tema „schimbării” la stilistica răzmeriței populare (și populiste): milităm și acționăm pentru ample „reașezări” sociale, pentru o modificare „din rădăcini” a „sistemului”: sîntem „anti-establishment”, sîntem pentru ștergerea diferențelor dintre bogați și săraci, dintre oraș și sat, dintre femei și bărbați, dintre budiști, musulmani, creștini și atei, dintre majorități și minorități. Vrem o lume paradiziac entropică, o pajiște omogenă, „loc luminat, loc cu verdeață, loc de odihnă, de unde au fugit toată durerea, întristarea și suspinarea”. Ce poate fi mai frumos? Numai că o astfel de lume n-ar fi decît o ambianță vidă, o simplă premisă favorizantă pentru eventuale isprăvi de natură să legitimeze adevăratul prestigiu al umanității, care este un prestigiu al creativității, al diferențierii, al armoniei de contrarii. Nu putem avea drept scop transformarea lumii într-o chermeză fără urmă de dramă, de imprevizibil, de mister. Lumea e așa cum e: bogată, tristă, provocatoare. Nu vom renunța, evident, la strădania de a o îmbunătăți. Dar nici nu vom adopta, ca mod de viață, insomnia sterilă, de fiecare clipă, a activistului repetitiv, fermentația dizolvantă, vanitoasă a „revoluționarului de profesie”. Da, lumea a fost schimbată (cu consecințe de tot felul…) de Revoluția Franceză, de Revoluția Rusă din 1917, de masele revoltate care, în 1989, au aruncat peste bord sclavagismul de stat al țărilor comuniste. Dar lumea a fost schimbată și de Aristotel, și de Leonardo da Vinci, și de Mozart, și de Darwin, și de Einstein, și de Picasso, și de Brâncuși. Și nu pentru că și-au propus să o facă, recurgînd la toată demagogia aferentă, ci pentru că au avut înzestrarea, generozitatea, calmul lăuntric de a se bucura de frumusețea lumii, de inepuizabilul ei, de complicația ei ireductibilă. A schimba lumea nu înseamnă doar a fi mereu în stradă, cu cuțitul în dinți și cu sabia dreptății pe umăr. E nevoie, uneori, și de asta. Dar odată „salvată”, lumea are nevoie și de oarecare substanță. De valori stabile, de labirintul interiorității, de ingeniozitate, măsură, discernămînt, speranță și de umor. E dreptul oricărui tînăr să-și aleagă, din acest uriaș bazar al schimbării, nișa în care se simte cel mai bine și mai util. Restul e pantomimă…

Mai multe