A mînca sănătos

Din cînd în cînd, pe diferite posturi de televiziune sînt invitaţi experţi în materie de dietă. Mă uit cu mare atenţie, pentru că silueta e una din utopiile durabile ale vieţii mele. Dar nu numai silueta. Dincolo de cura de slăbire, aspir la regimul sănătos, hiper-igienic, garant al tinereţii fără bătrîneţe. Pe de altă parte, sînt ineducabil. Ezit, de cînd mă ştiu, între asceză şi lăcomie, între Yoga ierbivoră şi Michel Onfray. Am încercat tot soiul de acrobaţii alimentare, de la Scarsdale la Montignac (cu încurajatoarea sa formulă „Mănînc, deci slăbesc!”), am experimentat şi excesul, şi (mai rar) inaniţia. Nimic! Drept care urmăresc diet-etica televizată cu interes, dar fără iluzii. Rezultatul este însă paradoxal: cu cît văd mai mulţi fanatici ai abstinenţei sau ai feluritelor monomanii salvatoare, cu atît devin mai sceptic şi mai pofticios. „Specialiştii” nu reuşesc să mă convingă: sînt prea siguri de competenţa proprie şi de eficacitatea reţetelor lor. Au un entuziasm inuman pentru înfrînare, o euforie suspectă a retenţiei. Se mobilizează cu toţii pentru a discredita plăcerea, avînd, în acelaşi timp, aerul că îţi oferă bucurii ascunse, ştiute numai de ei şi de adepţii lor. Nu ţin minte nume. Există şi genul atletic, muşchiulos, care recomandă o viaţă sportivă, şi genul famelic, uşor neras, cu o sclipire neliniştitoare în ochi, care pledează pentru crud şi fibros. Există şi medici propriu-zişi, în general mai rezonabili, dar şi personaje amfibii, pe jumătate medici, pe jumătate vraci, de la care te poţi aştepta la orice. (Am văzut cîndva, pe inenarabilul OTV, o doamnă specializată în teoria şi practica clismei, ambele expuse frugal, cam în patru ore, sub privirile ghiduş-somnolente ale patronului Diaconescu.) Trec peste inconsecvenţele spectaculoase ale dieteticii moderne care, de la an la an, îşi modifică discursul, fără complexe: untul e cînd bun, cînd rău, vinul roşu e cînd mai bun, cînd mai rău decît vinul alb, untura e cînd bună, cînd rea, fructele cînd bune, cînd periculoase, lactatele – cînd paradiziace, cînd riscante, uleiul de măsline cînd bun (pentru greci şi italieni), cînd rău (pentru continentalii nemediteraneeni). Teoriile mi se par la fel de bezmetice ca şi sfaturile concrete. Cineva spune, de pildă, că a bea lapte după faza alăptării infantile (cînd suptul e legitim) e a face ceva contra naturii. Altcineva concede că se pot mînca sarmale, cu condiţia să fie nefierte. Un mic dejun sănătos e descris în termeni, după mine, apocaliptici: bei, la trezire, un litru şi jumătate de lichid, după care înghiţi patru mere, două pere, trei portocale, patru kiwi şi două banane! Nu pot decît să anticipez o devastatoare colită. Şi să întreb, cu inocenţa copilăriei: de ce? Ce vor să facă toţi aceşti experţi cu preţiosul timp cîştigat prin autoflagelare alimentară? În cel mai bun caz, o să trăiască mult numărîndu-şi merele matinale.

La sfîrşitul unui film documentar despre dietă, am văzut, cîndva, un ţăran cretan de 92 de ani dezvăluind, laconic, secretul longevităţii sale: „Nu mănînc decît trei lucruri: berbec, brînză şi rachiu”. „Şi cu vegetalele cum rămîne?” „Alea sînt pentru capre!”

(La fel de perplex, obsedat, plictisit și nervos ca de cînd mă știu...)