A fi european

Un filosof belgian, Jacques Dewitte (stabilit, între timp, la Berlin), a scris o carte întreagă (Excepția europeană) ca să definească, în alți termeni decît cei convenționali, identitatea civilizației din care facem parte. Punctul de pornire este un tablou, pictat în secolul al XVI-lea, de olandezul Jan Mostaert. Tabloul reprezintă un episod din epopeea cuceririi Americii, în care colonizatorii europeni apar într-o lumină defavorabilă, în contrast cu inocența dezarmată, aurorală, a băștinașilor cuceriți. E – spune Dewitte – o imagine caracteristică pentru mentalitatea europeană. Ideea nu e întru totul nouă. Autorul belgian citează ample pasaje din Leszek Kolakovski, Emmanuel Levinas, Cornelius Castoriadis și mulți alții, din care rezultă că specificul civilizației europene este capacitatea ei de a-și lua distanță față de sine. Europa se definește, așadar, prin refuzul oricărei forme de „europocentrism”: e, încă de pe vremea antichității grecești, interesată, fără aroganță, de alte spații culturale, e curioasă, deschisă și gata să se simtă vinovată cînd păcătuiește prin intoleranță, paternalism, suficiență exclusivistă. În definitiv, Europa este „inventatoarea” noțiunii de „universalitate”, fondatoarea antropologiei culturale, adică a deprinderii de a investiga arii de civilizație „străine”, „diferite”, fără legătură cu propriile ei reflexe mentale și cutume. Europa a colonizat lumea, dar a produs și ideologia anticolonialismului, ba chiar a antieuropenismului. Europa – o spusese Levinas – a descoperit „gîndirea sălbatică”, a întemeiat catedre de africanistică, indianistică, islamism, sinologie ș.a. Studiile asiatice, „orientalistica” în genere sînt discipline academice europene, fără echivalent în celelalte zări ale lumii. Nu furnizăm, astfel, argumente pentru un complex de superioritate, ci doar note definitorii ale europenității. Știm foarte bine cîte grave erori sînt imputabile europenilor. Știm foarte bine cîte catastrofe istorice cad în răspunderea lor. Dar este esențial să observăm că tot conștiința europeană e aceea care a asumat prompt, autocritic, inventarul derapajelor sale, că a construit un adevărat front al „conștiinței vinovate”, că și-a amendat drastic excesele. Europa e într-un constant proces de autoevaluare și nu e deloc complezentă cu partea ei de umbră. 

Ei bine, dacă a fi european înseamnă, între altele, cum spun autorii citați mai sus, a nu accepta idolatria de sine, a privi cu severitate spre relele proprii, a înlocui euforia încîntării de sine cu luciditatea, merită să ne întrebăm în ce măsură noi, românii, sîntem europeni. Răspunsul ar fi că sîntem europeni ori de cîte ori, privindu-ne în oglindă, ne recunoaștem limitele, ori de cîte ori sîntem nu doar dispuși, ci nerăbdători să învățăm de la alții, ori de cîte ori ne dominăm fudulia, triumfalismul, xenofobia. Sîntem europeni cînd păstrăm o cordială curiozitate față de tot ce e altfel. Cînd privim cu amenitate spre cel de-alături, și fără isterie spre adversar. Sîntem europeni cînd acordăm o maximă atenție comunicării cu celălalt, cînd ne recunoaștem, fără masochism, dar și fără îngăduință, năravurile și încercăm să le corectăm.

Ceea ce se petrece, astăzi, pe scena politică a țării nu prea miroase a europenitate. Totul se consumă într-o atmosferă de ură și excomunicare reciprocă. Se joacă la prețuri mici, se folosește strict combustibilul interesului privat, al vanității oarbe, al propriei „legitimități”, construite pe ignorarea țîfnoasă a celuilalt. Manierele sînt subtribale, discursul general e mediocru, grosolan manipulatoriu, fără nici o legătură cu reflecția calmă, luminoasă, cooperantă a tradițiilor politice occidentale. Părem să fi optat pentru barbarie. În aceste condiții, ar trebui să ne gîndim dacă vrem cu adevărat „integrare europeană”. Dacă vrem cu adevărat să adoptăm Europa ca model. Dacă înainte de a ne fi  „partener”, furnizor de fonduri și de legislație, Europa n-ar trebui abordată ca terapie. Pînă una-alta, semănăm, din ce în ce mai  mult, cu infirmul care azvîrle cu cîrja după medicul curant…

(text publicat în Adevărul, februarie 2014)