A douăsprezecea ţară

Gata, a făcut înconjurul lumii: acum să te ţii imagine pozitivă a ţării în lume! Produsul intern brut al României a crescut cu 8,8% în primul semestru al anului 2008, zice o ştire France Presse pe care am găsit-o "curgînd" ieri pe vreo cîteva ziare europene. Dacă o ţinem tot aşa, pînă în 2012 ne dublăm PIB-ul şi ajungem, spune ministrul Varujan Vosganian, a douăsprezecea ţară din UE. Ar trebui să ne găsim repede o metaforă potrivită pentru acest fenomen, ceva de genul "miracolul economic italian" sau "tigrii asiatici". E adevărat, unii analişti economici spun că această creştere e "subţire" şi nu va putea fi susţinută pe termen lung. Dan Suciu, jurnalist la The Money Channel, explica la RFI că în construcţii creşterea o să mai dureze (pentru că avem destule de construit, de la locuinţe, la spaţii comerciale), dar consumul poate "cădea" oricînd: dacă raportul între inflaţie şi salarii nu va mai fi favorabil salariilor, cum este acum, dacă acordarea creditelor va deveni mai complicată, atunci oamenii vor cumpăra mai puţin şi, prin urmare, creşterea economică va avea de suferit. Economic vorbind, probabil că aşa este. Dar am impresia că descoperirea consumului frenetic este, la români, o chestiune de psihologie colectivă şi de transformare profundă a practicilor sociale. Penuria din vremea lui Ceauşescu încă mai are un rol în povestea asta. Abţinerea silită de la orice, timp de ani întregi, a creat acum comportamente exact opuse - cumpărăturile "fără limită", de dragul cumpăratului în sine. Reclamele atrăgătoare şi convingătoare au contribuit şi ele la asta: sînt convins că foarte mulţi iau publicitatea "în serios" şi, cînd li se spune "încercaţi un nou produs", dau fuga la magazin şi-l cumpără. Şi, bineînţeles, rolul decisiv l-a avut apariţia "infrastructurii": pentru nişte cetăţeni obişnuiţi cu rafturile goale ale magazinelor comuniste, apariţia supermarketurilor "de tip occidental" a însemnat descoperirea paradisului. Şi toate acestea s-au întîmplat rapid, în decurs de cîţiva ani, "arzînd etapele". În Europa Occidentală, societatea de consum s-a construit pas cu pas, a evoluat "natural"; supermarketurile au apărut ca o "necesitate istorică" (scuzaţi expresia materialist-dialectică!), atunci cînd vechile prăvălii şi magazine nu mai erau în acord cu modul de viaţă, cu timpul, cu bugetul familiilor. La noi, s-a trecut brusc de la chioşcurile improvizate de noii patroni, la începutul anilor ’90, la halele enorme în care, ai, n-ai treabă, te duci la cumpărături. Pardon, la shopping. "Miţule, îmbracă-te degrab’ şi hai şi noi pe la hypermarket", ar spune Leonida astăzi, cînd "revuluţiile" trec prin căruciorul cu produse şi reclamele la bere şi detergenţi. Aşa încît înclin să-i contrazic, cu modestie, pe analiştii economici care se tem de scăderea consumului: patima cumpăratului va mai dura la un popor care a pătimit, pînă în 1989, tocmai din cauza lipsurilor de tot felul. Altceva mi se pare şubred în această creştere galopantă a economiei: aerul ei haotic, bazat pe impulsurile noului individualism. Economia a crescut datorită oamenilor cu iniţiativă care au creat şi au dezvoltat afaceri în ciuda piedicilor puse de Stat, de funcţionărimea administrativă, de legislaţia făcută adesea de nişte încuiaţi fricoşi, care nu voiau să "vîndă ţara" capitaliştilor. S-a tot vorbit de "strategii" (este unul din cuvintele preferate ale politicienilor români), dar ele au lipsit cu desăvîrşire. "Miracolul economic italian" a fost posibil datorită unor principii simple şi clare şi datorită cîtorva mari proiecte publice (între altele, construcţia de autostrăzi). La noi, totul s-a făcut "de azi pe mîine", gîfîit şi tenace, depăşind pas cu pas inerţia unui Stat care nu voia să cedeze "bunurile întregului popor" pentru că oamenii de la conducerea lui nu pricepeau mare lucru din economia de piaţă. Cînd au priceput, s-au apucat să-şi "împartă tortul". Dar o strategie clară de dezvoltare n-a făcut nimeni. Dovadă stă faptul că marile proiecte lipsesc ori sînt abia la începuturi. Creşterea economică nu este "a României", ci a unei părţi din ea. Dacă ieşim din DN1 ori din marile oraşe care cunosc o dezvoltare furibundă, descoperim, la doar cîteva zeci de kilometri, secolul al XIX-lea în toată splendoarea lui: acolo sînt rămase multe dintre satele româneşti, locuite de oameni care văd supermarketuri doar la televizor (căci, sigur că da, au antenă de satelit; e singura "străpungere" a civilizaţiei tradiţionale). Probabil că a venit momentul ca dezvoltarea să se facă "după program". Aderarea la Uniunea Europeană ajută pentru că impune o anume disciplină: birocrată cum e, Comisia Europeană cere planuri pe termen mediu şi lung, proiecte de dezvoltare etc., altminteri nu ne dă fonduri. Nu strică deloc, la un popor ca al nostru (cu administraţia sa cu tot), specialist în improvizaţii şi "creativ" în toate cele. Dar va mai dura pînă vom învăţa să şi punem în aplicare, pas cu pas, planurile şi programele. Deocamdată, lucrurile seamănă, adesea, prea mult cu trecutul: se face un proiect (de exemplu, un pasaj, un pod, o şosea), încep lucrările, apoi stagnează, apoi se blochează de tot, după care se duc la faţa locului primarul şi premierul şi ţipă un pic la şantierişti, filmaţi de camerele TV. Pentru o viitoare "a douăsprezecea ţară din UE", e puţin...