A convieţui cu imposibilul
Dacă mi s-ar cere o definiţie a dictaturii, aş spune că dictatura este un mod de organizare statală în care sfera posibilului tinde spre zero, lăsînd loc unui procentaj sufocant de imposibil. Pe de altă parte, cînd în spaţiul public totul devine posibil, avem de-a face cu anarhia. Un stat bine alcătuit e unul în care raportul dintre posibil şi imposibil lasă loc şi pentru libertate, şi pentru reguli.
Am trăit, vreme de aproape 40 de ani, într-o dictatură. Posibilul se reducea, în perimetrul ei, la şansa – tot mai firavă – a unei subzistenţe modeste, la cîteva servicii-standard oferite de stat şi la un set de mici libertăţi private, cu condiţia ca ele să nu interfereze cu rigorile instituţionale şi ideologice ale „conducerii“. La toate astea se adăuga o doză importantă de arbitrar, care să producă imprevizibilitate, confuzie şi o perpetuă nesiguranţă. Nu sînt de acord că în anii totalitarismului comunist nu se putea iubi, nu se putea rîde, nu se putea citi şi nu se putea scrie. A existat literatură mare, artă mare, cercetare utilă, dar nu datorită regimului „îngăduitor“, ci în pofida lui. Toată lumea ştia însă că anumite lucruri sînt definitiv imposibile. Filozofii ştiau că nu pot publica lucrări de filozofie antimarxistă, fiecare cetăţean ştia că nu-şi poate programa concedii în Occident, editorii ştiau că nu pot publica Cioran, profesorii ştiau că nu pot vorbi la ore despre Soljeniţîn sau despre exterminările de la Canal, ori despre rezistenţa în munţi a anilor ’50. Toţi ştiau că ziarele sînt pline de minciuni, sau că despre Ceauşescu nu se poate vorbi în public decît encomiastic. În ce mă priveşte, ştiam, de pildă, că nu mă voi putea ocupa niciodată, în mod „oficial“, de istoria sau filozofia religiei, că istoricul de artă medievală trebuie să dea frescelor de la Voroneţ o interpretare materialist-istorică şi nu teologică, că nu pot avea acces la cărţi şi periodice de specialitate decît întîmplător, cu mari dificultăţi şi riscuri.
În aceste condiţii, imposibilul devenea o componentă aproape firească a vieţii cotidiene. Nimic nu te oprea să-ţi imaginezi „ce-ar fi dac-ar fi“, ce ai face şi ce ai scrie „dacă s-ar putea“, cum ai construi mari programe şi instituţii culturale, dacă totul ar fi „normal“. Frustrările se rezolvau, astfel, prin exerciţiul utopiei. Puteai înălţa castele de nisip, pagode de proiecte, cu avantajul că nu aveai cum să te simţi vinovat de nerealizarea lor. De vină era „sistemul“. În mod paradoxal, sistemul era, simultan, un plafon scund, de netrecut, dar şi o bună rampă de lansare pentru salturi euforice în implauzibil şi reverie.
Ani de-a rîndul, am practicat, împreună cu cei apropiaţi, un joc întremător al planurilor „măreţe“ şi de neîmplinit. Constantin Noica se gîndea să scoatem o publicaţie de cultură filozofică (Caietele de la Păltiniş) în care să adunăm, măcar de patru ori pe an, contribuţii autohtone de specialitate. Ştiam foarte bine că, în condiţiile date, era o pură sminteală, dar ne amuzam să facem sumare închipuite ale primelor numere. La un moment dat, alcătuisem „cuprinsul“ unui volum dedicat problematicii simbolului. Autorii avuţi în vedere erau Petru Creţia, Sorin Vieru, Victor Ieronim Stoichiţă, Gabriel Liiceanu şi subsemnatul. Evident, lucrurile au rămas, pînă astăzi, în stadiul de proiect. Aveam, inevitabil, în minte, şi o „acţiune“ editorială. Urma să publicăm o colecţie „paideică“ a „celor o sută de cărţi“, adică să punem la îndemîna publicului interesat (a tinerilor, mai cu seamă) textele fondatoare ale culturii europene, cele a căror „listă“ ne fusese oferită de Noica şi pe care încercam să le parcurgem în discrete seminarii private. Nu lipsea nici ideea, preluată de la maestrul nostru, de a înfiinţa o „şcoală de înţelepciune“, după modelul celei pe care o schiţase el însuşi, cu decenii în urmă, la Andronache, lîngă Bucureşti. Locul noii ctitorii fusese deja identificat, pe un povîrniş păltinişan, de pe traseul plimbărilor zilnice nicasiene.
Iată numai cîteva dintre „imposibilele“ cu care ne-am condimentat viaţa în anii dictaturii: întruchipări translucide ale unei speranţe fără de speranţă, ale unui viitor nerealist, ale unui dans fără corp. „Puncte de fugă“ pe harta pusă dinaintea tuturor de autorităţile vremii. Făceam planuri imposibile, pe fundalul unei dictaturi al cărei sfîrşit era, pentru noi toţi, de neimaginat. Imposibil. Căci dacă exista, pe atunci, o certitudine generală cu privire la ceea ce e imposibil, aceasta era certitudinea că ieşirea din comunism este imposibilul însuşi. Nu ne trecea prin cap să luăm de bun sfatul pe care un antrenor de fotbal îl dăduse tînărului Noica, după ce constatase că proaspătul sportiv renunţase să mai alerge după o minge pasată prea departe de un coechipier: „Noica, dacă nu vei alerga şi după mingi imposibil de prins, nu vei face nimic în viaţă!“ Ieşirea din comunism a fost mereu, pentru noi şi probabil pentru toţi concetăţenii noştri, mingea după care e inutil să fugi…
Va urma. În articolul de săptămîna viitoare, despre „se poate“.