Sfînta Rusie, Marea Europă şi tot felul de baliverne
● Scenă din Cehoslovacia, din timpul invaziei sovietice: „Trei soldaţi s-au apucat să percheziţioneze maşina. Odată treaba isprăvită, ofiţerul care le ordonase s-o facă m-a întrebat pe ruseşte: «Kak ciuvstvuietiece?», adică: «Cum te simţi? Care-ţi sînt sentimentele?» Întrebarea nu era nici ironică, nici răutăcioasă. Dimpotrivă. Ofiţerul a continuat: «Toată chestia asta e o mare neînţelegere. Dar o să se lămurească. Trebuie să ştii ca noi îi iubim pe cehi. Noi vă iubim!» Peisajul era devastat de miile de tancuri, viitorul ţării era compromis pentru cîteva secole, membrii guvernului erau arestaţi şi surghiuniţi, iar ofiţerul din armata de ocupaţie îmi făcea o declaraţie de dragoste. Să nu fiu înţeles greşit: el nu şi-a exprimat dezacordul faţă de invazie, nicidecum. Mai toţi vorbeau ca el: atitudinea lor nu se baza pe plăcerea sadică a violatorilor, ci pe cu totul alt arhetip: cel al dragostei rănite. De ce cehii (pe care noi îi iubim atît de mult!) nu vor să trăiască cu noi şi la fel ca noi? Ce păcat că am fost obligaţi să folosim tancurile ca să-i învăţăm ce e iubirea!“ (povestită de Milan Kundera în Introducere la piesa Jacques şi stăpînul său).
● Mi s-a părut relevantă povestea asta cînd am citit recent volumul lui Alain Besançon – Sfînta Rusie (Humanitas, 2012). Este o carte despre combinaţia de ortodoxism, slavofilism şi naţionalism care constituie doctrina existenţială a statului rus, de la fondare pînă astăzi. Besançon trece prin istorie, curente filozofice şi teologice (de fapt, mai degrabă teologice pentru că – spune el – Rusia nu prea produce filozofi, ci teologi), pentru a descrie povestea despre sine a culturii ruse. Şi nu e ceva plăcut. Sentimentul excepţionalismului domină, ca şi ideea predestinării de a conduce şi domina. Ofiţerul sovietic care îi propovăduia iubirea lui Kundera cu kalashnikovul în mînă nu era un personaj deviant, ci exprima neputinţa funciară a culturii ruse de a pricepe că nu toată lumea vrea să fie rus sau vasal ruşilor. De ce? Doar sîntem cei mai puri, mai oneşti, mai sfinţi. De ce nu ne iubiţi? De ce?
● Povestea Rusiei ca spaţiu special a început devreme, prin autoizolare: „A te opune ţarului înseamnă a te ridica împotriva lui Dumnezeu. Rezultatul a fost că statul rus s-a transformat în sectă. (…) Vreme de două secole, Rusia s-a închis faţă de exterior. Nici catolicii, nici evreii nu aveau dreptul să locuiască pe teritoriul ei. Pentru europeni, Rusia rămîne o zonă neexplorată, deşi ne aflăm în perioada marilor descoperiri geografice. La Vatican se pot vedea hărţi foarte detaliate din secolul al XVI-lea reprezentînd Europa, America sau Asia. Rusia este însă o pată albă.“ (p. 55) Dar după ieşirea din adormirea religioasă, a început marea expansiune care a dus Rusia pînă în inima Europei şi pînă la Pacific: „În Rusia această expansiune neobişnuit de rapidă e socotită de la sine înţeleasă. Ea nu reprezintă o cucerire, ci o unificare. Unificare a ţinuturilor ruseşti, apoi a celor ortodoxe şi în cele din urmă a altor ţinuturi care au vocaţia naturală de a face parte din imperiu. Liantul lor, în visul imperialist, nu e teama, ci iubirea. Imperiul nu cunoaşte margini dinainte stabilite, nu are «frontiere naturale», cum se spune în Franţa.“ (p. 66)
● Aventura colonială a Occidentului a durat puţin şi s-a terminat în ruşine. Un britanic care citeşte astăzi ce scria Kipling despre povara omului alb, despre datoria sa de a-i civiliza pe africani şi pe indieni, are senzaţia că omul acela vorbeşte din alt timp. Se simte aproape dator să peroreze nişte scuze: nu aveam dreptul să facem asta. Mă gîndesc însă că în aceeaşi perioadă în care occidentalii cucereau Africa şi India, Rusia cucerea Caucazul şi părţi din China. Las deoparte acum Siberia – un teritoriu vast şi slab locuit, care a fost în esenţă colonizat cu ruşi cam cum americanii au colonizat Vestul sălbatic. Vorbesc acum de civilizaţii vechi, cu religii diferite de cea a ruşilor. Occidentalii s-au retras din coloniilor lor. Rusia a rămas acolo. Cecenii, inguşii şi toate celelalte popoare din Caucaz şi teritoriile lor sînt astăzi considerate parte legitimă a Rusiei. Asta pe lîngă armeni, georgieni, azeri, care au statelor lor, dar unde Rusia consideră că e dreptul său legitim să intervină. În Rusia nu există sentimentul ruşinii pentru colonizare, dimpotrivă, domină sentimentul iubirii neîmpărtăşite: noi i-am „civilizat“ pe ăştia şi ei nu ne iubesc, cum e posibil?
● Asta se explică şi pentru că imaginea de sine a culturii ruse e una a excepţionalismului. Nimic mai grăitor decît discursul testamentar ţinut de Dostoievski pentru Puşkin, analizat de Besançon: „Rusia, sau mai degrabă poporul rus, cuprinde tot ce a creat lumea şi încă ceva pe deasupra. Dovada e chiar Puşkin, al cărui geniu îi cuprinde pe Shakespeare, Cervantes şi Dante. Întîlnindu-l în acelaşi an (1880) pe contele de Vogué, Dostoievski îi spune: «Noi avem geniul tuturor popoarelor, dar avem în plus geniul rusesc; aşadar, noi putem să vă înţelegem, în timp ce voi nu ne puteţi înţelege.»“ (p. 81). Colecţia de asemenea baliverne sforăitoare culese de Besançon este aiuritoare. Şi nu vorbim de marginali, ci de coloşi culturali. Teorii peste teorii despre cum sînt ruşii altfel şi speciali. Dar cum realitatea se încăpăţînează să rămînă gri – înapoiere, sărăcie şi dictatură – marea cultură rusă răstoarnă masa şi logica: OK, poate că noi sîntem înapoiaţi, dar acesta e marele nostru noroc, am rămas puri. Şi dă-i, şi varsă baliverne despre puritatea mujicului rus faţă de occidentalul depravat. E ca şi cum popii obscurantişti din mănăstirile României ar pune mîna pe Academie şi pe Uniunea Scriitorilor. La noi, numai legionarii şi poate aparatul de propagandă protocronistă al lui Ceauşescu au încercat asemenea sinteze filozofice bazate pe baliverne despre excepţionalismul naţiei. Imaginaţi-vă pe ăştia educînd masele largi, adăugaţi rachete nucleare, o armată imensă şi resurse vaste de energie şi rezultă starea de spirit a Rusiei de ieri şi de azi. Îmi povestesc prieteni din Moldova cum li se spunea pe vremea URSS, cînd erau auziţi că vorbesc româneşte: „vorbeşte omeneşte“ sau „vorbeşte ca oamenii“. În rusă nu se ordonă să vorbeşti ruseşte, ţi se spune să vorbeşti ca oamenii. Se subînţelege că oamenii vorbesc ruseşte, cum altfel?
● Competiţia care se acutizează între Rusia şi UE pentru spaţiul estic este, de fapt, conflictul între secolul XXI şi secolele XVII – XIX. Rusia este imperiul naţionalist al ruşilor. UE este un animal bizar care a depăşit logica excepţionalismului. Întrebarea care ar trebui să-i preocupe pe ruşi este: de ce toate ţările astea mici din mijloc vor să intre în UE şi de ce vor să scape de Rusia? Dar pentru a pune această întrebare ar trebui să existe porniri autocritice serioase. Ar trebui să renunţe la logica iubirii sufocante cu care îşi tratează vecinii. Rusia şi UE au această trăsătură comună: parcă nu au graniţe permanente în Europa. Ivan Krastev spunea că UE pare a nu avea vecini, are doar viitori membri. Rusia e pe invers: nu prea are vecini, are foşti supuşi care încearcă să scape.
● Citesc un studiu excelent al unui polonez: „Greater Europe – Putin’s vision of European (dis)integration“/ „Marea Europă – visul lui Putin privind dez-integrarea europeană“ (Marek Menkiszak – Centre for Eastern Studies, Varşovia, octombrie 2013). Ideea ar fi că Rusia vrea o Europă mare şi unită, de la Atlantic la Pacific. Marea Europă ar trebui să aibă doi piloni: pilonul vestic ceea ce este acum Uniunea Europeană, şi pilonul estic – o uniune dominată de Rusia. Cele două părţi ale Marii Europe ar trebui să conlucreze pe toate planurile, să se consulte permanent şi să ia deciziile mari numai în comun. Evident, proiectul lui Putin privind Uniunea Euro-Asiatică (despre care am mai scris aici) este concretizarea acestui pilon estic al Marii Europe. La fel de evident, decizii în comun înseamnă că Rusia ar trebui să controleze politica Marii Europe, în ceea ce priveşte apărarea şi afacerile externe.
● În 2003 – arată Menkiszak –, imediat după ce UE a lansat un document care creionează politica sa de vecinătate, vicepremierul rus de atunci, Viktor Khristenko, publica un editorial în care spunea că Rusia nu are nimic împotriva unor contacte dintre UE şi statele din CSI, dar aceste contacte trebuie intermediate de Rusia, în cadrul unui proiect mai mare. Este doar un exemplu din multele intervenţii citate de cercetătorul polonez. Şi arată un mod de a gîndi: Rusia are aerul că face un favor europenilor (sau europenilor de vest, dacă intrăm în acest joc), permiţîndu-le să aibă relaţii cu state şi popoare care altfel se presupune că sînt independente şi suverane.
● Rusia propune Uniunii Europene – arată Menkiszak – un parteneriat prin care la nivel global UE să joace rolul de adjunct în lupta cu americanii, iar la nivelul fostei URSS, Rusia să controleze interacţiunea dintre statele CSI şi UE. În esenţă, o logică a stăpînului de şerbi care le permite străinilor să vorbească cu supuşii săi. Parteneriatul Estic al UE, o politică iniţiată de polonezi şi suedezi, special pentru statele din CSI care care au ambiţii europene, a dus la contrareacţie: proiectului Uniunii Euro-Asiatice. Parteneriatul Estic ar trebui să înregistreze cel mai mare succes al său la sfîrşitul acestei luni, la Vilnius, unde se speră semnarea Acordului de Asociere cu Ucraina şi parafarea acordurilor cu Moldova şi Georgia. Armenia, care a negociat şi ea conştiincios documentul, a fost deraiată brusc în urma unui şantaj grosier. Rusia garantează securitatea Armeniei în faţa vecinului mai bogat şi mai bine înarmat Azerbaidjan. Pentru a forţa Armenia să abandoneze negocierile cu UE, Rusia a vîndut masiv arme azerilor, spunîndu-le apoi armenilor: mai vreţi să vă garantăm securitatea? Simplu, eficient, demonic. Acesta nu este real-politik, este politică internaţională de mardeiaş care scoate şişul şi îţi spune: nu-i aşa că vrei să fii prietenul meu? Şi ce este uimitor e că Rusia încă crede că toate aceste ţări ar trebui să o iubească. Ar trebui să fie mîndre şi bucuroase că intră în spaţiul rus de influenţă. Ca ofiţerul lui Kundera, spiritul rus pare a nu înţelege de ce vor toţi ăştia mici să iasă din acest spaţiu. De ce nu ne iubiţi?