Securitatea energetică a Europei – ce rol poate avea România?
Rusia a redus săptămîna trecută, brusc şi fără preaviz, cantitatea de gaze livrate cîtorva ţări din Estul Europei, între care Polonia şi România. Este un preambul al vremurilor care vin. În România, ministrul pentru Energie, Răzvan Nicolescu, a lansat o dezbatere publică privind strategia energetică a ţării pînă în 2035. În UE se discută intens despre soluţii comune. Ne-am propus să contribuim la discuţia internă din România altfel decît se întîmplă de obicei: plecînd de la obiectivele energetice ale UE şi integrînd dezbaterea românească în cea europeană. Am organizat împreună cu Adevărul Holding consultări şi dezbateri unde am invitat oficiali, experţi şi companii energetice. Punctele de vedere exprimate şi o punere în context se regăsesc într-un document cu propuneri pe care l-am elaborat împreună cu colega mea de la CRPE, Roxana Albişteanu, raport care se găseşte la www.crpe.ro. În continuare, o selecţie editată din acest document.
Criza din Est şi agresivitatea recentă a Rusiei au făcut ca securitatea energetică să devină o temă esenţială pentru Uniunea Europeană. Preconizăm că subiectul va domina agenda Uniunii în perioada următoare, odată ce noua Comisie va fi numită. Este un moment important pentru ca România să arate că poate fi parte din soluţie, dat fiind că: a) România se află în zona sensibilă a vecinătăţii cu Rusia; b) Dintre statele din zonă, România este de departe cel mai puţin dependentă de Rusia; c) Are surse potenţiale proprii de a anula dependenţa şi de a deveni furnizor de energie pentru alte state; d) România a demarat deja un proiect naţional de asistenţă energetică pentru un stat supus presiunii Rusiei (Republica Moldova).
Consiliul European din martie 2014 a solicitat Comisiei un plan pentru a reduce dependenţa energetică a UE. Comisia a răspuns lansînd în 28 mai 2014 o comunicare privitoare la Securitatea Energetică. Consiliul European din 27 iunie a analizat documentul, dar a amînat deciziile pentru toamnă, avînd în vedere calendarul votării noii Comisii Europene şi alegerii unui nou Preşedinte al Consiliului.
În acest context, e oportun să ne întrebăm ce putem pune pe masă atunci cînd se caută soluţii. România consumă mai multă energie electrică decît produce şi are un deficit minor în sectorul de gaze (20% din consum). Există trei surse în zona de gaze care pot acoperi nevoile României şi pot transforma ţara noastră în platformă de export pentru vecini. Aceste cîteva proiecte au perspective de a intra pe piaţă în jurul anilor 2019-2020, ceea ce numim „coincidenţa perspectivelor“: 1. Intrarea pe piaţă a exploatărilor Petrom din Marea Neagră; 2. Intrarea pe piaţă a resurselor din gaze de şist; 3. Finalizarea interconectorului cu Bulgaria, asigurînd astfel legătura spre Grecia în perspectiva finalizării conductelor care vor aduce gaze naturale din Azerbaidjan în Europa, ocolind Rusia.
Prin construcţia gazoductului Iaşi – Ungheni, România a făcut primii paşi în scăderea dependenţei energetice a Moldovei de Rusia. Aceşti paşi trebuie urmaţi de construcţia unor staţii de comprimare şi de o nouă conductă Ungheni – Chişinău. Proiectul Iaşi – Ungheni este finalizat. Guvernul de la Chişinău a decis recent înfiinţarea unei noi companii de stat care să distribuie gazul care ar urma să vină pe conductă – Vest MoldoTransgaz. Pentru faza a doua a proiectului sînt prevăzute două staţii de comprimare pe teritoriul României, care ar urma să fie finanţate din fondurile structurale primite de la UE (prin Programul de Infrastructură). Pentru conducta Ungheni – Chişinău, guvernul moldovean este în discuţii avansate cu Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare în vederea acordării unui împrumut. Finalizarea acestor proiecte va lega Moldova de piaţa românească a energiei, urmînd să fie alimentată din sursele 1, 2 şi/sau 3 menţionate mai sus.
România acţionează în direcţiile stabilite de nevoile de securitate ale UE, urmărind un interes naţional legitim: ajutarea Republicii Moldova. Însă este nevoie de o clarificare conceptuală care să poziţioneze ţara în ce priveşte principala dilemă energetică europeană: mai multă sau mai puţină integrare. România este o ţară cu resurse proprii importante, de aceea există o tendinţă naturală în rîndul decidenţilor de a izola piaţa românească sau de a întîrzia pe cît posibil conectarea la piaţa europeană (a se vedea amînarea conductelor interconectoare către Bulgaria şi Ungaria). De cealaltă parte, România este conştientă că numai solidaritatea europeană reală poate asigura o reducere a dependenţei faţă de Rusia. Ca şi celelalte state europene, ne aflăm într-un tip de „dilemă a prizonierului“, în care nu ştim cît să ne bazăm pe propriile resurse şi cît pe resursele comune. Am vrea mai multă integrare, dar ne e frică de faptul că alte state europene vor „trişa“ şi vor prefera înţelegeri preferenţiale cu Rusia (a se vedea cazul South Stream). În aceste condiţii, e nevoie de o dezbatere internă serioasă care să conducă la o decizie politică majoră privind poziţionarea României.
Al treilea pachet energetic, care vizează crearea şi liberalizarea pieţei europene de energie, va trebui cu siguranţă implementat, însă întrebarea „Cît de multă integrare vrea România în domeniul energetic?“ rămîne valabilă. Potenţialul energetic al României, mai ales în contextul recentelor descoperiri din Marea Neagră, ar putea constitui un punct de atracţie înşelător pentru decidenţi, care ar putea fi tentaţi să se bazeze tot mai mult pe resursele proprii în materie de energie. Însă ar fi un pariu perdant: securitatea energetică reală nu se poate crea prin izolare. O interconectare cît mai aprofundată, atît fizică, cît şi a pieţei, poate creşte şansele României de a-şi asigura securitatea energetică pe termen lung şi chiar de a deveni un furnizor regional de energie. Conceptul de smart dependence (dependenţă inteligentă) trebuie să prevaleze în cadrul viitoarei strategii naţionale, în locul aceluia vetust de „independenţă energetică“.
Propunem cîteva idei directoare care ar trebui să ghideze poziţionarea oficialilor români în dezbaterea europeană:
a) Securitatea energetică este acum principala miză a politicilor energetice europene. Din păcate, Europa nu-şi mai permite să se sacrifice de una singură pe tema schimbărilor climatice, avînd ca rezultat doar migrarea locurilor de muncă către continente mai egoiste. Sînt unele state membre care încearcă să lege tema securităţii energetice cu tema schimbărilor climatice. Problema schimbărilor climatice a deturnat politicile energetice europene şi a vulnerabilizat situaţia ţărilor europene în ceea ce priveşte securitatea energetică. Acest lucru trebuie să înceteze: cu o Rusie agresivă în coastă, Europa trebuie să se protejeze pe sine, înainte de o iluzorie salvare a Planetei.
b) UE trebuie să decidă şi să menţină o poziţie fermă faţă de South Stream. Asumarea susţinerii Ucrainei intră în contradicţie cu acceptarea construcţiei South Stream. România nu va participa la South Stream şi va cere o poziţionare fermă a Comisiei Europene pentru ca proiectul rusesc să respecte pe deplin legislaţia europeană privind libera concurenţă. Este absurd ca statele europene să impună propriilor companii energetice o legislaţie concurenţială strictă şi, în acelaşi timp, Gazprom să primească excepţii de la această legislaţie.
c) România joacă ferm în clubul ţărilor UE care susţin energia nucleară.
d) Crearea pieţei unice europene nu se va realiza atît timp cît vom avea o piaţă unică reglementată de 28 de autorităţi de reglementare din 28 de state membre. Este nevoie de un angrenaj instituţional comun, care să susţină piaţa unică de energie.
În ce priveşte dezbaterea internă românească, principala provocare va fi accesul propriu-zis la resurse. Populaţia începe să nu mai accepte necondiţionat riscurile de mediu. Indiferent de tabăra politică sau de care parte a dezbaterii te situezi, fapt este că industria energetică ca atare are o problemă. Cea mai mare opoziţie se manifestă faţă de explorarea gazelor de şist, deşi această resursă ar putea acoperi direct domeniul cel mai vulnerabil în ce priveşte securitatea energetică (deficitul de gaz natural). Dar nu doar domeniul gazelor de şist, ci si instalarea liniilor electrice de către compania de stat autorizată naşte opoziţia anumitor localnici. Este o diferenţă vădită între prevederile legale şi starea de spirit a populaţiei, ceea ce face ca respectivele contracte/legi să fie foarte costisitor de implementat.
Exploatarea resurselor din Marea Neagră, unde nu se manifestă opoziţie, rămîne cel mai probabil proiect de asigurare a deficitului de gaz pentru regiune. Marea Neagră are un potenţial energetic similar cu cel al Mării Nordului, dar din motive istorice, este mult mai puţin exploatat. Acest potenţial ar trebui să facă obiectul unei politici la nivel european în privinţa securităţii energetice. Marea Neagră este menţionată în Comunicarea Comisiei citată mai sus, deci acest bazin energetic devine de acum de interes european comun. Prin licenţele acordate Petrom, dar şi altor companii care sînt în fază incipientă a explorării, România este statul riveran cel mai avansat în această privinţă. Chiar guvernul ucrainean al fostului preşedinte Viktor Ianukovici privea Marea Neagră ca o resursă-cheie pentru scăderea dependenţei de Rusia, dar abia la finele lui 2013 a acordat primele licenţe de explorare. Această resursă este pierdută acum pentru Ucraina, prin pierderea Crimeii. Anexarea Crimeii de către Rusia creează o vulnerabilitate potenţială, şi pentru exploatarea resurselor româneşti din Marea Neagră, dar experţii participanţi la consultare nu au considerat pericolul iminent. (Radu Dudău şi Laurenţiu Pachiu au scris extensiv pe subiectul impactului anexării Crimeii asupra resursele energetice submarine). După delimitarea platoului continental şi a zonei economice exclusive între România şi Ucraina (pentru care s-a recurs la Curtea Internaţională de Justiţie), ambelor state li s-a permis să ofere concesiuni pentru explorare. Din păcate, nu s-a făcut o înţelegere pentru zăcămintele care se întind în ambele zone economice (română şi ucraineană, actualmente de facto rusească). Nu este foarte probabil ca Rusia să pună în discuţie frontiera marină stabilită de Curte (dar teoretic e posibil), există însă riscul ca exploatarea în perimetrele de pe graniţă (de exemplu, perimetrul Neptun) să fie îngreunată şi şicanată (de pildă, prin invocarea unor standarde de mediu care ar trebui convenite între România şi Rusia). România trebuie să fie pregătită pentru un scenariu în care Rusia ar putea invita autorităţile române să semneze un Acord de Unitizare (explorare în comun a unui rezervor care depăşeşte zona maritimă exclusivă). Însă spre deosebire de Ucraina, care era interesată să exploateze aceste resurse, Rusia nu are acest interes şi ar putea prefera doar să blocheze lucrările. Însă un asemenea Acord ar putea însemna un precedent de recunoaştere a anexării Crimeii, ceea ce ar pune România în faţa unei dileme dificile: să negocieze un acord cu Rusia recunoscînd implicit anexarea peninsulei, sau să întîmpine dificultăţi în exploatarea resurselor.