Salvăm forturile Bucureştiului? (I)
– cum s-a ales Capitala cu nişte cetăţi de care nu ştim –
George Teodorescu este o figură pitorească a… Chişinăului. Este un român-american, a cărui familie a evadat din România lui Ceauşescu în copilăria sa, a crescut în Detroit şi New York, iar acum este şeful reprezentanţei unei firme americane de avocatură în Republica Moldova. Toată lumea bună îl ştie pe George la Chişinău şi el are cîte o poveste pentru fiecare. E pasionat de istorie, mai ales de cea militară, şi bate regiunea – Moldova, România, Ucraina – în căutare de locuri de bătălie bune de cercetat. Într-una dintre conversaţiile noastre mi-am dat seama că ştie o poveste despre Bucureşti de care eu habar nu aveam. Avem o comoară lîngă noi de care nu ştim. Şi ar trebui să facem ceva pentru ea.
Cum aţi descoperit forturile Bucureştiului?
Prima data am citit pe Wikipedia despre ele. Căutam lucruri despre infrastructura din Primul Război Mondial, e o pasiune a mea. Am umblat prin tranşeele de la Oituz, mi-am făcut veacul pe acolo şi la un moment dat mă întrebam dacă există aşa ceva şi pentru Bucureşti. Şi pe Wikipedia am citit prima dată că România a avut un sistem de fortificaţii şi apoi am tot căutat informaţii. Acest sistem a fost construit de Carol I, care a fost ofiţer de artilerie în armata prusacă, era din branşă. După Războiul de Independenţă s-a simţit acut nevoia de a avea o infrastructură militară. Să nu uităm că, după război, ruşii au luat sudul Basarabiei, s-a pus problema unei rezistenţe armate împotriva ţariştilor. Chiar s-a pus problema ca regele să se retragă spre Oltenia cu armata.
Ne-au luat sudul Basarabiei şi ne-au dat Dobrogea la schimb. Deci ideea era să ne apărăm de Rusia de acum înainte.
Da, asta în primul rînd. Dar mai exista şi o altă ţară care atunci era văzută ca potenţial inamic: Austro-Ungaria. Exista problema Transilvaniei, exista un anumit stres legat de austrieci, atenuat după tratatul secret din 1883. Problema mare rămînea Rusia.
Asta era moda militară atunci, apărarea oraşelor cu forturi şi baterii de artilerie?
Da. Era ultimul trend. Artileria evolua rapid, era în plină revoluţie industrială. Fortificaţiile de tip vechi, cetate, de tip Vauban, erau depăşite.
Cum e cea de la Alba Iulia.
Exact, cea de la Alba Iulia e una dintre cele mai impresionante fortificaţii de tip Vauban. Acestea erau însă depăşite. În schimb, un sistem de forturi şi baterii, care nu erau legate între ele prin ziduri, cum e la Alba Iulia, însă făcînd un sistem de unghiuri de tragere, se putea apăra în foc încrucişat cîmpia din faţă pînă la aproximativ zece kilometri. În acest context, Guvernul român şi regele Carol decid să facă o comisie, care s-a uitat la mai multe modele din Europa şi, în final, a decis să îl contacteze pe un general faimos în acea epocă, generalul belgian Henri-Alexis Brialmont. Regele Carol îl cunoştea personal şi i-a scris ca să-l invite în România. Generalul Brialmont vine prin 1883, însă se iscă un mic scandal diplomatic. Belgia era o ţară neutră, iar implicarea unui general belgian în fortificarea României putea fi văzută ca un act inamic. A fost un scandal interesant, în care Austro-Ungaria a pus presiune pe autorităţile belgiene să îl treacă în rezervă – ceea ce s-a şi întîmplat. România a ripostat în sprijinul generalului, ameninţînd cu închiderea pieţei române pentru produsele belgiene, iar Guvernul belgian cedează şi generalul este rechemat în serviciu activ. Pentru a elimina problema, acesta îşi ia o vacanţă în ideea de a ajunge în Germania, dar vine iar în România. Unde e un fel de consultant, el a făcut planurile iniţiale, care au fost modificate de o comisie de arhitecţi şi militari români. A proiectat să fie 18 forturi, la patru kilometri, aşezate circular în jurul Bucureştiului, într-un cerc cu circumferinţa de 70 de kilometri şi la fiecare doi kilometri, între fiecare fort era o baterie de artilerie, pentru a asigura foc încrucişat din flancurile fiecărui fort. Planul original prevedea şi un nucleu fortificat – numit réduit – pentru fiecare fort. Această centură defensivă era cam la şapte kilometri de limita oraşului, pentru a-i asigura o protecţie sporită în caz de asediu.
Acum ni se par mai aproape dacă ne uităm la numele lor: Otopeni, Mogoşoaia, Chitila. Pe vremea aceea erau mai departe de oraş.
Exact. Erau numerotate în sensul acelor de ceas: fortul 1 Chitila, 2 Mogoşoaia, 3 Otopeni, 4 Tunari, 5 Ştefăneşti, 6 Afumaţi şi aşa mai departe, mergînd în sud spre fortul 13 Jilava şi înapoi spre Chitila, unde ultimul este fortul 18 Chiajna. Bateriile intermediare erau numerotate şi numite după fortul imediat inferior. Dar ce era planificat nu s-a executat exact, pînă la urmă. Au fost doar patru forturi mari, de tip 1 sau 2. Acestea aveau un
, un fel de turn întărit în centrul fortului, pentru a oferi un ultim punct de rezistenţă dacă inamicul pătrundea în incintă. Restul forturilor, pentru motive pe care le voi explica mai tîrziu, au fost făcute de tipul 3 sau 4, respectiv fără redută şi mai mici. Tunurile erau extrem de grele, aveau dedesubt un mecanism de încărcare şi de rotire, cu scripeţi, şi se roteau cu tot cu cupolă. Garnizoana totală pentru toate forturile şi bateriile urma să fie de 33.000 de soldaţi. Unele dintre forturile mai mari trebuiau să aibă cam 500 de soldaţi, de artilerie. Fiecare fort avea cazarmă, erau încălzite şi ventilate, se mai văd, pot fi vizitate.
Deci în 1883 se ia decizia de a le construi, cît durează şi cît costă?
Oficial, construcţia durează 11 ani, începe în 1884 şi se termină în 1895. Însă lucrările au continuat pînă în 1903. Ce s-a terminat pînă în 1895 a fost infrastructura. Lucrările de încălzire, de drenaj, de montare a tunurilor au durat mai mult, pînă în 1903. Costurile au fost o problemă mare. Devizele au tot crescut, pînă la urmă a fost un total de 85 de milioane de lei. Dacă vreţi o referinţă, era de trei ori bugetul anual al armatei. Dacă ne gîndim că bugetul armatei acum este undeva la două miliarde de euro, ne putem imagina proporţiile.
Aş zice că e mai mult, de fapt, pentru că pe vremea aceea bugetul armatei era mult mai mare ca proporţie în bugetul ţării şi în PIB, statul era mult mai restrîns şi armata era mai importantă ca pondere.
Da, e corect. Şi pe vremea aceea toate statele din zonă investeau masiv în armament performant. Era o cursă a înarmării. Care, de altfel, a împins cîteva state din jurul României în faliment. Imperiul Otoman a intrat în faliment în 1876, Serbia şi Grecia au intrat în faliment în 1893, iar bulgarii au venit foarte aproape de faliment în 1900. Toate din cauza acestor cheltuieli militare. România a evitat falimentul şi e important să zicem că, în timp ce construia aceste fortificaţii la Bucureşti, România construia şi linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi, o a doua lucrare de infrastructură militară de anvergură, îndreptată împotriva Rusiei. S-a făcut un împrumut pentru a avea bani de construcţii. Plus că toate aceste forturi şi baterii erau legate între ele printr-un drum, deci toate sînt acum la maximum o sută de metri de şoseaua de centură.
Ce ştim noi astăzi că şoseaua de centură a Bucureştiului provine din drumul de legătură între aceste forturi.
Este fix drumul de legătură între ele. Mai erau legate şi cu o cale ferată, care s-a construit pentru a se aduce muniţie şi care încă există. Planul iniţial cuprindea şi un zid suplimentar în spatele forturilor, care nu s-a mai făcut. Parţial din lipsă de bani, parţial pentru că deja începeau să apară dubii, se întîmplau lucruri care făceau ca acest sistem de fortificaţii să fie depăşit de tehnologia militară, chiar în timp ce era construit.
Mi-aţi spus, într-o discuţie anterioară, că generalul belgian începuse să aibă dubii. De ce?
Între anii 1886 şi 1888, cînd efectiv la noi se construia deja, în Franţa şi în Germania fuseseră nişte experimente militare cu un nou tip de exploziv şi de armament. Se inventase o substanţă explozivă foarte puternică, se numea melinită şi se experimenta cu un tip de obuze numite obuze-mină sau obuze-torpilă. Obuze care erau mult mai mari decît ceea ce exista, plus că nu explodau la impact ca acelea clasice, ci aveau un detonator. Erau foarte grele, loveau obiectivul şi, prin greutatea lor, îl penetrau parţial şi apoi explodau, deci erau mult mai distructive. La un moment dat, generalul Brialmont scrie un mesaj în care explică că, în urma acestor informaţii – nu se ştia cert, nu fuseseră testate în luptă noile tehnologii –, forturile ar trebui schimbate, şi cele din Franţa şi din Belgia, nu doar ale noastre, că ar trebui să fie forturi mai mici, construite mai adînc în pămînt, care să aibă bolta de susţinere mai groasă. Mai multe sfaturi care au modificat planul final al forturilor. Cum spuneam, trebuiau să fie 18 forturi cu réduit, au rămas doar patru. Deci România a ţinut cont de aceste sfaturi şi într-un fel a fost un noroc, pentru că sfaturile veneau în întîmpinarea grijilor lui Carol I, care se ocupa personal de proiect şi care îşi dăduse seama că toate costurile intraseră într-o spirală, deci sfatul a ajutat să se mai reducă din costuri. După cele patru forturi făcute la specificaţiile originale, restul au fost făcute mai mici, mai compacte.
Cum s-a făcut dotarea cu artilerie?
Aici a fost foarte scump. Cupolele şi tunurile trebuiau să fie cumpărate din străinătate şi instalate cu ajutorul specialiştilor străini. Erau cîteva companii care le produceau. A devenit o chestiune extrem de sensibilă care dintre aceste companii cîştiga contractul. Pe atunci, poate şi acum, industria de armament putea dicta politica ţării-mamă faţă de alte state. Cu toate că au fost depuse mai multe oferte, realităţile politice au făcut ca alegerea să se reducă la companii franceze sau germane. Pînă la urmă, România a împărţit comanda între ele, ca să nu-i supere nici pe unii, nici pe alţii. Astfel, majoritatea cupolelor au fost instalate de firme franceze – Schneider-Creusot, Châtillon-Commentry, Saint-Chamond – cu toate că compania germană Grunsonwerke a primit o mică comandă. Tunurile grele au fost comandate în mare parte de la Krupp, şi armamentul a inclus şi tunuri franceze Hotchkiss cu tragere rapidă.
În 1914 începe războiul. Care a fost efectul construirii lor?
Aici încep şi problemele. O parte din fortificaţiile din sud-est nu aveau încă tunurile montate. În 1914, România avea patru lucrări de infrastructură foarte serioase. Fortificaţiile de pe centura Bucureştiului, linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi, făcută împotriva ruşilor, şi două capete de pod fortificate pe cealaltă parte a Dunării. Fluviul era folosit ca un obstacol natural şi se încerca apărarea la poduri. Primul era capul de pod de la Cernavodă, pe partea cealaltă a Dunării era o fortificaţie foarte puternică, iar în sud, după primirea Cadrilaterului, exista capul de pod de la Turtucaia.
În 1914, armata germană invadează Belgia, în drum spre Paris. Iar oraşele belgiene sînt fortificate în mod similar cu Bucureştiul, de acelaşi general Brialmont. Belgienii rezistă eroic, însă germanii aduc nişte tunuri-surpriză, pe care nimeni nu le văzuse pînă atunci. Inclusiv acele tunuri uriaşe numite
, Krupp a făcut numai 12 asemenea tunuri. Ce s-a întîmplat a fost destul de groaznic, soldaţii belgieni au fost luaţi prin surprindere. Aceste tunuri trăgeau cu obuze cu melanită aveau şi o rază de tragere mai mare decît tunurile din fortificaţii. Deci nemţii puteau să distrugă uşor forturile de la distanţă.
România investise deci sume enorme în nişte forturi care în Belgia se dovedesc aproape inutile. Ce decizie dramatică va lua Guvernul nostru veţi afla săptămîna viitoare. Tot atunci îl vom însoţi pe George Teodorescu într-un tur al forturilor aşa cum există ele în prezent şi vom discuta despre cum le-am putea salva. Nu pierdeţi episodul următor.