România şi negocierile comerciale UE – SUA (II)
Am început săptămîna trecută un serial în care reiau raportul scris recent pentru Centrul Român de Politici Europene: http://www.crpe. ro/wp-content/uploads/2015/05/CRPE-Policy-Brief-37-TTIP-Final.pdf. Data trecută am vorbit despre contextul civilizaţional, despre faptul că lumea se află în faţa creării unui nou aranjament pentru comerţul global, unde barierele non-tarifare (standarde, reglementări) vor fi coborîte. În viziunea mea, Europa are de ales între a negocia acum standarde comune euro-americane (pe care noul bloc comercial să le impună restului lumii) sau a le accepta mai tîrziu pe cele convenite de americani cu naţiunile din Pacific. Este o discuţie cu consecinţe pe termen lung şi este o temă unde Europa îşi joacă relevanţa economică la nivel mondial. Tot săptămîna trecută am abordat subiectul transparenţei acestor negocieri şi am afirmat că, de fapt, TTIP (acronimul englezesc al tratatului comercial) reprezintă o îmbunătăţire semnificativă faţă de modul de negociere clasic al statelor naţionale, unde doar guvernul ştia ce discută cu alte guverne. Ajungeam la subiectul fierbinte al protecţiei investitorilor şi al clauzei ISDS (rezolvarea disputelor dintre stat şi investitor). Reiau din acest punct mai jos. Această serie de articole reprezintă o formă editată a raportului – varianta oficială, cu aparatul academic de rigoare, este cea de pe site-ul www.crpe.ro. Raportul a fost scris în cadrul proiectului „Influenţi, alerţi şi informaţi în negocierile din UE – Expertiză şi consultare în politici europene“, implementat de CRPE şi finanţat prin granturile SEE 2009-2014, în cadrul Fondului ONG în România. Opiniile îmi aparţin şi nu implică o poziţie oficială din partea granturilor SEE 2009-2014.
Discuţia despre ISDS în acest tratat a pornit pe picior greşit – oamenii au tins să se raporteze la ISDS aşa cum exista acest mecanism tradiţional. Însă în ultimii ani s-au făcut paşi importanţi din partea statelor pentru a condiţiona accesul investitorilor la cazuri de arbitraj. Administraţia Obama a adoptat în 2012 un set de criterii standard pentru clauze ISDS negociate de SUA. Aceste condiţii afirmă dreptul statelor de a reglementa în interesul cetăţenilor (cu alte cuvinte, o reglementare care afectează un investitor nu poate fi pretext pentru începerea unui caz). Mai mult, condiţiile administraţiei americane afirmă că tratatele comerciale semnate de SUA vor „cere partenerilor noştri să aplice în mod efectiv legislaţia privind mediul şi condiţiile de muncă“. În paralel, Comisia Europeană a răspuns îngrijorării publice privind ISDS stabilind o serie de noi condiţii. Asistăm de facto la o reglementare euro-americană a clauzelor ISDS, care vor deveni standard la nivel mondial, odată ce TTIP ar intra în vigoare. E ironic ca un tratat care e acuzat că dă mînă liberă investitorilor să hărţuiască statele, de fapt e pe cale să reglementeze strict dreptul investitorilor de a porni proceduri arbitrale – şi doar un tratat transatlantic ar avea greutatea necesară pentru a impune aceste condiţii ca normă pentru alte blocuri economice.
Din martie 2014, Comisia a îngheţat negocierile pe ISDS cu SUA pentru a permite cristalizarea unor concluzii în dezbaterea internă europeană. În paralel, a inclus condiţii substanţiale pentru apelul la ISDS în acordul comercial cu Canada (CETA – acordul cu Canada a fost negociat paralel faţă de cel cu SUA, negocierile au mers mai rapid, iar textul este finalizat, deşi teoretic mai pot fi aduse ajustări agreate de ambele părţi; în general, CETA este văzut ca stabilind precedente pentru TTIP, în mod evident spaţiul economic comun UE – SUA va include şi Canada). Acest acord cu Canada conţine următoarele condiţii suplimentare puse investitorilor: 1) prevede dreptul statului de a reglementa în interesul cetăţenilor fără ca aceasta să fie considerată o motivaţie pentru pornirea unui caz de către un investitor; 2) defineşte restrictiv motivele pentru care investitorii se pot adresa unei curţi de arbitraj; 3) împiedică aşa-numitul treaty shopping, cazurile în care companiile se înregistrează în anumite jurisdicţii doar pentru a beneficia de ISDS – o companie trebuie să aibă activitate consistentă într-o ţară pentru a se califica ca fiind investitor din ţara respectivă; 4) transparentizează cazurile şi propune un cod de conduită pentru arbitri; 5) investitorii care pornesc cazuri nefondate vor plăti costurile de judecată, pentru a descuraja pornirea de cazuri frivole sau simpla ameninţare cu arbitraj pentru a intimida guvernele.
De fapt, sub CETA un investitor poate apela împotriva unui stat doar dacă i se neagă accesul la justiţie, dacă există o discriminare manifestă împotriva sa, dacă este hărţuit sau constrîns de stat. De remarcat că, dacă condiţiile negociate de Comisie cu Canada ar fi existat în tratate bilaterale semnate deja de România şi aflate în vigoare, nici Dinu Patriciu nu ar fi putut acţiona în judecată statul român pentru că Rompetrol ar fi fost investiţie olandeză (nu are activitate consistentă în Olanda), nici fraţii Micula nu ar fi putut trece drept investitori suedezi, iar ameninţările cu procese ale RMGC sau ale companiei austriece Holzindustrie Schweighofer ar fi fost ridicole (nu că ar avea şanse să cîştige cazurile chiar şi în actualele condiţii). În plus faţă de CETA, la începutul lunii mai 2015, Comisia a publicat şi a susţinut în Parlamentul European un concept paper prin care vine cu clarificări şi adăugiri pentru TTIP. În esenţă, suplimentar faţă de condiţiile din CETA, pentru TTIP Comisia propune ca: a) arbitrii care judecă cazurile să poată fi aleşi numai dintr-o listă închisă de nume agreată în prealabil de statele semnatare; b) ar trebui să existe o Curte de Apel permanentă la care statele să poată face apel faţă de decizia arbitrilor, o curte cu cîte doi membri numiţi de SUA şi UE şi cu trei non-naţionali. Acesta ar fi, în viziunea Comisiei, un prim pas pentru organizarea unei Curţi comerciale permanente euro-americane care să judece cazurile investitori contra state. Dacă acest concept paper va fi acceptat şi se va adopta un TTIP cu asemenea condiţii, practic UE pune bazele unui sistem de drept internaţional public în acest domeniu care ar trebui să înlocuiască pe termen lung actualul sistem de curţi ad-hoc şi non-publice. Oponenţii ISDS care se tem de limitarea suveranităţii statelor ar trebui să aplaude această evoluţie.
România vs investitori: 8-2 la pauză
România a ratificat încă din 1975 convenţia internaţională privind protecţia investiţiilor şi a devenit parte a International Center for the Settlement of Investment Disputes, instituţie creată pe lîngă Banca Mondială şi care gestionează cele mai multe dintre cazurile de arbitraj. De asemenea, e semnatară a Energy Chart Treaty, tratat multilateral care stabileşte că, în caz de dispută, investitorii în domeniul energiei se pot adresa curţii arbitrale de la Stockholm. România a încheiat 82 de tratate bilaterale de protecţie a investiţiilor, unele dintre ele semnate înainte de revoluţie cu ţări exotice, precum Cuba, Coreea de Nord sau Bangladesh. Un nou val de tratate au fost semnate la începutul anilor ’90, cînd ţara dorea să atragă investitori din Occident, atunci fiind semnate şi cele cu SUA, Suedia sau Olanda. În prezent, România are semnate tratate bilaterale cu clauză ISDS cu 20 de ţări membre ale UE.
Olanda este cel mai mare investitor străin din România, mari companii care nu sînt olandeze la origine au investit aici prin filiale din Olanda, Mega Image, Lukoil, Auchan, Coca-Cola sau Ford fiind cazuri contraintuitive. Cum am menţionat deja, Rompetrol este înregistrată ca firmă olandeză, iar Dinu Patriciu a pornit un caz împotriva statului român în calitate de investitor olandez. Interesant este că şi Ford, companie americană, a investit în România tot prin intermediul Olandei. Dat fiind că Belgia (de unde provine Mega Image) sau SUA au la rîndul lor tratate de protecţie a investiţiilor cu România, e evident că atractivitatea deosebită a Olandei e dată nu atît de această clauză, cît de facilităţile fiscale oferite, predictibilitatea fiscalizării profiturilor repatriate şi o politică foarte inteligentă de transformare a ţării în platformă pentru investiţii.
România are un track record pozitiv în litigiile sale internaţionale. La Curtea ICSID au fost înregistrate zece cazuri împotriva României, dintre care statul a cîştigat opt. De cealaltă parte, avem dovezi că tot mai multe companii mari care au investit în România preferă să se adreseze instanţelor româneşti, deşi ar putea apela la ISDS. Companii energetice mari au cîştigat cazuri împotriva Agenţiei de Reglementare în Energie, de pildă. E o dovadă de încredere, dar şi o decizie pragmatică, per total costurile sînt mai mici şi durează mai puţin în România decît la curtea de arbitraj (costul mediu al unui caz pentru investitor e de 4,5 milioane dolari, iar durata medie de trei ani şi opt luni).
De ce criticii ISDS din România ar trebui să susţină TTIP
România a semnat cu SUA un acord bilateral de protejare a investiţiilor în 1992, al treilea semnat de Washington în regiune după căderea comunismului, după cele cu Polonia (1990) şi cu Cehoslovacia (1991). Tratatul cuprinde multe clauze care se aplicau acelui moment, cînd economia României era controlată încă de stat, moneda neconvertibilă, iar transferul de capital strict controlat. Termenul de „investiţie“ este definit larg, dar România a cerut şi a primit excepţii în multe arii industriale considerate de Guvernul român atunci „strategice“ şi nedeschise investiţiilor străine (excepţii care ulterior, din fericire, nu au fost aplicate). Adevărul e că nivelul investiţiilor americane în România e sub media în Europa, de unde putem deduce că doar protecţia formală a investiţiilor nu înseamnă automat un declanşator, în condiţiile în care există probleme structurale mai serioase. Aşa se explică că Estul Europei nu a recuperat, în cei peste 20 de ani, nivelul atins de investiţiile americane în Europa Occidentală, în zecile de ani de cooperare din timpul Războiului Rece. Şi nu este doar o problemă românească.