România şi negocierile comerciale UE – SUA (I)
Dezbaterea privind un Parteneriat Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii (TTIP) este una dintre cele mai importante dezbateri curente, cu un potenţial uriaş pentru refacerea economiei europene. Este şi una dintre cele mai controversate dezbateri, pentru că s-a acumulat o masă critică de interese, dar şi manipulări, împotriva tratatului. Am publicat săptămîna trecută la CRPE două rapoarte pe subiect: o analiză de impact scrisă de Lucian Cernat şi Csilla Lakatos, care au adaptat metodologia folosită de Comisia Europeană pentru a măsura impactul TTIP asupra economiei europene pentru a evalua acelaşi impact asupra economiei româneşti. Al doilea raport, scris de mine, este o analiză a contextului dezbaterii europene şi a punctelor de interes pentru România. Acest articol reprezintă o formă editată şi scurtată a primei părţi din raport, cu titlu omonim (varianta oficială, cu aparatul academic de rigoare, este cea de pe site-ul www.crpe.ro).
Un spaţiu comercial comun UE – SUA ar însemna un jucător cu greutate enormă în economia mondială actuală: UE produce un sfert din PIB-ul global, iar America 21%. Cele două blocuri produc aproape jumătate din PIB-ul global. Estimarea curentă a Comisiei spune că TTIP ar adăuga, odată intrat în vigoare, o creştere de 0,5% din PIB european, adică 120 de miliarde de euro. Calculele făcute de Cernat & Lakatos arată că în cazul României vorbim de o creştere de 0,25% din PIB, respectiv aproape o jumătate de miliard de dolari adăugaţi la PIB şi o creştere a exporturilor situată între 800 de milioane şi un miliard de dolari.
Dincolo de prognozele de impact, vorbim de un proiect de viziune strategică. Ideea unui spaţiu economic comun Europa – SUA este veche şi a pornit încă din anii 1960, ca instrument de consolidare a unui bloc anti-URSS. A fost reluată în 1995, apoi în 2007, iar în 2011 a fost creat un grup de lucru pentru a pune bazele propunerii. Prin tratatul de la Lisabona, domeniul acordurilor comerciale şi protecţiei investiţiilor a fost comunitarizat, punînd deci Comisia Europeană în postura de a putea începe discuţii concrete cu partea americană.
Pentru că vorbim atît de mult de creşterea Restului, nu ne dăm seama ce forţă economică colosală are încă Vestul şi cît de importante sînt cele două blocuri economice – SUA şi UE – una pentru cealaltă. Investiţiile europene reprezintă 60% din investiţiile în SUA, iar cele americane în Europa – 56% din totalul investiţiilor externe. Deşi se crede îndeobşte că America este în primul rînd o sursă de investiţii, de fapt în 2006 investiţiile europene în America le-au depăşit pe cele americane în Europa.
Adevărul e că Europa are mai multă nevoie de acest acord decît are America. Sentimentul de declin civilizaţional e mai acut în Europa. În vreme ce America negociază tratate privind spaţii comerciale comune peste Pacific, cu aliaţii săi tradiţionali de acolo, Europa e un continent înconjurat de probleme: o lume subdezvoltată economic la sud, iar în est – marele vecin rus care e pe picior de război (rece). Europa are nevoie de deschidere spre America pentru a fi la masa de joc cînd se fac regulile comerciale mondiale. Experţii vorbesc de o tentativă a Europei de a „lega“ America de standardele, regulile şi modelele sale. Dacă America va merge mai departe fără Europa, UE va trebui mai tîrziu să importe acele standarde pentru a avea acces la noua piaţă. E preferabilă o construcţie comună de standarde euro-americane, la care restul lumii va trebui să se adapteze, dată fiind greutatea spaţiului economic comun euro-american.
Dezbaterea publică în jurul TTIP capătă, din păcate, tot mai multe accente conspiraţioniste, genul de discuţie în care se vorbeşte nu pe meritele în sine ale unui proiect, ci pe presupuse interese ascunse. O temă centrală este transparenţa negocierilor curente. De fapt, nivelul de transparenţă din jurul negocierilor TTIP îi miră pe cunoscătorii domeniului. Comisia Europeană a publicat mandatele primite din partea statelor membre, poziţiile de negociere şi documente explicative pentru adoptarea acestor poziţii. Membrii Parlamentului European au acces la cea mai mare parte din documentaţie, iar membrii Comisiei de Comerţ Internaţional la toate documentele, fiind organizate întîlniri in camera lunare cu negociatorii.
De fapt, aceste negocieri ridică întrebări serioase despre ce mai înseamnă secretul de negociere în lumea de astăzi, dominată de comunicaţii şi rapide, şi vulnerabile. Tradiţional, într-o negociere partenerul nu trebuie să ştie ce poţi să oferi şi pînă unde poţi să cedezi, altfel nu ar mai fi o negociere, ci doar o expunere de poziţii. Unii dintre cei cu care am vorbit pentru culegerea de informaţii au afirmat că europenii pot fi prejudiciaţi pentru că americanii pot deduce din mandatele publicate marja de negociere pe fiecare subiect. De fapt, mandatele lasă loc de interpretare, iar teoretic marja de interpretare e un secret la care au acces statele membre în Consiliu şi europarlamentarii. Vorbim deci de o dublă supraveghere democratică din partea guvernelor şi din partea europarlamentarilor.
Un fost diplomat român care a participat la negocieri comerciale spune că s-a mirat de noile limite de transparenţă: „Cînd negociam noi, România, tratate comerciale, înainte de aderare, primeam mandatul în servietă pe comunicaţiile secretizate, nu ne întreba nimeni ce negociem, anunţam la final“.
O altă temă care bruiază dezbaterea este acuzaţia că doar marile multinaţionale ar cîştiga din TTIP. Fondul acestei acuzaţii este unul visceral antiamerican şi anticapitalist, deci această tabără este puţin permeabilă la o discuţie cu argumentele pe masă – cine crede că America este un fel de iad capitalist unde angajaţii ard în focuri de la gaze de şist şi sînt hrăniţi forţat cu alimente modificate genetic, atunci tinde să creadă că TTIP e parte dintr-o conspiraţie de a aduce toate acestea în Europa.
Adevărul e că TTIP nu e despre aceste teme, ci despre bariere comerciale. Barierele tarifare (taxe vamale) sînt deja mici între UE şi SUA (medie 5%, dar cu diferenţe de la sector la sector). Impactul cel mai important al TTIP ar fi asupra barierelor non-tarifare, de genul standarde diferite de testare a calităţii, proceduri de verificare diferite, proceduri vamale îndelungate şi costisitoare etc. În mod logic, cu cît o firmă este mai mare, cu atît amortizarea costurilor suplimentare date de asemenea bariere e mai facilă. Cu alte cuvinte, aceste bariere reprezintă o povară mai mare pentru firmele mici decît pentru cele mari. Un producător mic de brînzeturi din Europa care e deja certificat în UE trebuie să treacă printr-un proces de certificare similar, dar diferit, şi în SUA. Pentru firmele mari e mai uşor decît pentru cele mici. Există acum în jur de 150.000 de firme mici şi mijlocii europene care exportă în SUA, 88% din totalul firmelor exportatoare în America, cu 28% din totalul volumului exportat. În cazul României sînt 600 de exportatori din categoria IMM, care exportă 24% din volum.
Un sondaj făcut de Comisia Europeană pe 869 de exportatori spre SUA (43 de respondenţi din România) a identificat 326 de asemenea bariere numai în sectorul agricol şi alimentar, acesta fiind un număr record, dar şi la celelalte sectoare economice situaţia e similară. Modul în care le afectează barierele non-tarifare e uneori absurd. Stridiile europene nu pot fi exportate în SUA pentru că standardul american testează apa în care cresc, pe cînd cel european testează direct stridiile – ambele sînt acceptate ştiinţific, dar sînt diferite. Etichetările sînt diferite pe cele două parţi ale Oceanului, deci producătorii de textile sau apă minerală, de pildă, trebuie să aibă proceduri separate – pentru cei mici costurile sînt deja prea mari. Un producător de textile se plînge că trebuie să testeze produsele pentru rezistenţa la foc în mod diferit în SUA, deşi tehnic vorbind scopul testelor e acelaşi. În SUA sînt cerinţe la nivel de stat (în Texas, berea de peste 5% trebuie să fie vîndută sub altă denumire), iar 33% din regulile care afectează importurile europene sînt stabilite la nivel de stat, nu la nivel federal, deci diferă de la un stat la altul. Sînt doar cîteva exemple care reies din sondajul pe exportatori făcut de Comisia Europeană.
Europarlamentarul român social-democrat Sorin Moisă a declanşat recent o campanie naţională de consultare unde va invita 900 de firme româneşti exportatoare sau potenţial exportatoare în America să completeze un chestionar. Ar fi o bună oportunitate pentru a cunoaşte mai exact barierele de care se lovesc exportatorii români în afara UE.
Poate cel mai contestat punct de negociere este intenţia de a include în TTIP o clauză de protecţie reciprocă a investiţiilor şi de rezolvare a disputelor dintre stat şi investitor (Investor-state dispute settlement – ISDS). Acesta este un mecanism prin care statele şi investitorii se pun de acord ca în cazul unui conflict să apeleze la o curte de arbitraj. De obicei sînt formate din cîte un arbitru numit de investitor, unul numit de stat şi un preşedinte agreat în comun. Sînt mai multe curţi arbitrale, cea mai cunoscută (şi unde sînt pornite cele mai multe dispute) este International Centre for Settlement of Investment Disputes (ICSID), de pe lîngă Banca Mondială. ISDS a pornit, în mod ironic, ca o idee a vest-europenilor care doreau să îşi protejeze investitorii de abuzuri comise de ţările din Asia şi Africa. La rîndul lor, aceste ţări au acceptat mecanismul pentru a convinge investitorii de buna lor credinţă.
Mecanismul este controversat pentru că se ridică problema suveranităţii naţionale şi a lipsei de încredere în justiţia statelor care primesc investiţii. E adevărat şi că au existat abuzuri în pornirea unor procese, diverşi investitori ameninţînd cu pornirea unor cazuri la curţile de arbitraj pentru a intimida guvernele naţionale (cum a fost cazul cu investitorul de la Roşia Montană în România). Dar numai guvernele slabe sau neprofesioniste se lasă intimidate, fapt e că investitorul cîştigă foarte rar la curţile arbitrale, numai în cazuri de abuz flagrant şi oricum sume mai mici decît cele solicitate.
Deşi există 1400 de tratate bilaterale cu o clauză ISDS, numărul de cazuri nu este foarte mare dacă ne gîndim că există cîteva zeci de ani de practică: 568 de cazuri, dintre care 53% au fost pornite de companii din UE şi 22% de companii americane. Interesant e că doar nouă cazuri au fost pornite de companii americane contra unor ţări din UE, pe cînd există 59 de cazuri intra-UE (investitori europeni contra unor state membre UE). Departamentul de Comerţ al Statelor Unite se mîndreşte pe site-ul propriu că SUA nu au pierdut nici un caz dintre cele pornite de investitori străini în America (din cele 17 judecate), acesta fiind, spune textul oficial, o dovadă că SUA sînt un stat de drept şi că un mecanism ISDS nu poate prejudicia un stat care chiar respectă regulile. Statele membre UE au mandatat Comisia Europeană să negocieze un mecanism de protecţie a investiţiilor în TTIP. Însă de atunci şi pînă acum au existat declaraţii de răzgîndire, mai ales din partea unor oficiali germani şi francezi. Deci susţinerea politică pentru ISDS în TTIP slăbeşte.
(Săptămîna viitoare vom continua cu povestea clauzei de protecţie a investiţiilor. Din care vom afla faptul aiuritor că tot ce se propune pentru TTIP ar întări poziţia statului român în faţa unor procese, pentru că TTIP vine cu nişte condiţii pe care acordurile comerciale deja semnate de România nu le pun. Cu alte cuvinte, dacă ar exista TTIP, fraţii Micula nu ar fi cîştigat în faţa României, iar Dinu Patriciu nu ar fi putut să se dea investitor olandez.)