România (mai)daneză

În ultima vreme, spaţiul public a fost reinvadat de fervente abordări istoriografice şi sociologice despre naţiune şi ţară. La o extremă, sforăituri naţionaliste şi declaraţii patriotard-belicoase din clasa „sînt mîndru că sînt român şi ia să ne mai lase ăştia-n pace, că doar nu sîntem paşalîcul lor“. La cealaltă extremă, resemnarea cioraniană că trăim în mahalaua istoriei, măcinaţi de eşec, complexe şi provincialism.

La extrema primei extreme, aş plasa o declaraţie de amor nebun publicată chiar de Ziua Naţională, pe contributors.ro, sub semnătura dlui Cristian Socol („Fruntea sus, România!“, contributors.ro, 1 decembrie 2012). Convins că poporul român e „un popor ales“ (sic!), care trăieşte într-o „ţară sfîntă“ (sic!), dl profesor Socol declară ritos că este mîndru că e român, că „momentele delicate prin care am trecut în istorie ne-au călit“ şi că avem evidente motive de optimism pentru că „sîntem vii“. Am vrut să redactez o replică la respectivul text cu trimiteri nu la argumente filozofice, ci la date statistice foarte precise, deloc onorante despre România şi cetăţenii săi. M-am lăsat păgubaş... Din pudoare, dar şi din convingerea că hiperbolele dlui Socol referitoare la „poporul ales“ şi „ţara sfîntă“ sînt atît de gogonate, încît plesnesc la prima strigare.

În partea diametral opusă, găsim abordarea cinică şi dură a dlui Lucian Boia exprimată în repetate ocazii şi reluată recent în cartea De ce România e altfel?, o sinteză a argumentelor de demitizare a istoriei naţionale, un strigăt de disperare în faţa eşecurilor noastre din trecut şi din prezent şi un resemnat oftat că România este altfel decît apare travestită în manuale şi versuri patriotarde (un soi de Românie la fel şi defel).

Nu am competenţe de istoric şi/sau sociolog ca să judec lucrarea dlui Boia. Îmi pot exprima doar o părere de chibiţ şi-o s-o fac la final. Pînă atunci însă, ca avocat, îmi permit să avansez o pledoarie în apărarea cunoscutului istoric, atacat destul de virulent într-un articol semnat de dl Cristian Ghinea („O carte altfel. Banală ca un talk-show“, Dilema veche, 3 ianuarie 2013).

Deşi menţionează că a citit „cu plăcere“ cărţile anterioare ale lui Lucian Boia şi se declară de acord cu „dezmembrarea miturilor istoriei naţionale“, dl Ghinea se consideră „abuzat“ de ultima producţie a istoricului pentru că este „o carte scrisă la nervi“, plină de „vorbărie“ şi „o mulţime de clişee“, promotoarea „contra-mitului“ că românii „sînt cel mai varză neam posibil“, „scrîntiţi“ şi „naşpa“ şi iniţiatoarea unui „excepţionalism întors pe dos“: România este o ţară „excepţional de proastă, de înapoiată, de laşă, de mincinoasă etc.“. Concluzia dlui Ghinea este tranşantă: este „o carte scrisă de Boia“ (...) „cam cum vorbeşte Mircea Badea“.

Am tot respectul pentru dl Ghinea şi salut admirativ apariţiile sale publice. Sînt de acord cu domnia sa că, dacă aşa ar trebui citită lucrarea lui Lucian Boia, teza principală a acesteia (pretinsul „excepţionalism pe dos“ al românilor) este o exagerare. În plus, sînt în principiu de acord cu abordarea moderată promovată de Cristian Ghinea şi cu nevoia evitării de generalizări sau analize nenuanţate privitoare la naţii, mai ales cînd ele partajează teritorii învecinate (cum ar fi să susţii că germanii sînt politicoşi şi austriecii gregari sau că cehii sînt harnici şi slovacii leneşi?). De asemenea, în acord cu reputatul eseist, în ciuda tuturor tarelor şi păcatelor neamului nostru, ştiu că e infinit mai bine să trăiesc aici decît în Afganistan şi prefer „alfelul“ românesc celui etiopian.

Cu toate acestea, găsesc că sarcasmul şi criticile dlui Ghinea sînt exagerate. Nu-mi propun să recurg la o inventariere a acestor exagerări, uneori ireverenţioase, la adresa cărţii „lui Boia“. Mă voi opri doar la două subiecte: a) cu cine ne comparăm noi, românii şi b) dacă se poate vorbi de mîndria sau ruşinea de a fi român. În final, cu îngăduinţa dumneavoastră, o să-mi zic şi eu părerea despre „alfelul“ României (c).

a) Iritat de radiografia şi diagnosticele dlui Boia, Cristian Ghinea propune o contra-expertiză întemeiată pe schimbarea termenilor comparaţiei. O comparaţie... altfel. Potrivit dlui Ghinea, „problema principală“ a cărţii De ce România e altfel? este răspunsul la întrebarea „cu cine ne comparăm?“. Analizînd această întrebare, autorul articolului din Dilema veche susţine că „Boia comite aceeaşi greşeală pe care o reproşează românilor ca atare: obsesia Occidentului. Dacă ne comparăm doar cu Franţa şi Germania, vom pica prost. Dar de ce numai cu ăştia? Sîntem o ţară est-europeană. Nu ar fi relevant să vedem cum stăm faţă de Serbia, Albania, Ucraina, Republica Moldova?“. Iar concluzia dlui Ghinea este fermă: „comparaţia cu Germania nu ajută la nimic“. Sînt de acord că termenii comparaţiei pot fi calificaţi ca esenţiali în analiza subiectului, dar mărturisesc că abordarea dlui Ghinea mă contrariază. Carevasăzică eu, stat membru al Uniunii Europene, declar că împărtăşesc cu ceilalţi membri aceleaşi principii democratice şi juridice precum şi aceleaşi valori civice, etice şi culturale şi, în plus, mă oblig prin tratatele comunitare semnate să le respect ca atare, laolaltă cu coechipierii mei vest-europeni, iar cînd vine vorba de analiza modului în care eu mă conformez acestor rigori, standardul evaluării ar trebui să fie regimul drepturilor omului din Albania, temperatura naţionalismului sîrbesc şi cuantumul şpăgii din Republica Moldova sau Ucraina! Ups!... Nu cumva e un sofism la mijloc?! Nu cumva o asemenea abordare seamănă cu aceea în temeiul căreia, din instinct de autoconservare (a capului în nisip), prostul ar vrea să se compare doar cu proştii, licheaua – cu lichelele şi leneşul – cu leneşii? Şi oare nu cumva, revenind la metehnele noastre naţionale, ele vin şi din refuzul unei competiţii cu veritabile valori ori cu valori care-s mai sus de medie (sau, mai precis, de mediocritate)? Tare mă tem că da: în fapt, în faţa unui campionat european puternic, România s-a eschivat, preferînd tot felul de daciade şi balcaniade. Iar acum, conform dlui Ghinea, cînd în sfîrşit s-a calificat la campionatul european, România ar trebui, din cauza poziţiei de retrogradare pe care o ocupă, să se întoarcă, nostalgic, din nou, la balcaniadă.

b) Că tot vorbeam de campionate europene, cu ocazia unuia de fotbal, asistam la Zürich la un meci România-Franţa. Scandarea favorită a galeriei române, în competiţie cu cea franceză, era autoironia (de altfel, de nimeni detectabilă) „sînt mîndru că sînt român“. Pînă la un punct, pot pricepe că apartenenţa la o comunitate onorabilă îţi poate da un sentiment de bine, vecin cu mîndria, după cum originea într-un loc rău-famat poate să-ţi pricinuiască o stare de disconfort din zona ruşinii. Cu toate astea, „mîndria“ sau „ruşinea“ ar trebui asociate nu cu „a fi“ (român ori german, bărbat sau femeie, brunet ori blond etc.), ci cu „a face“ (cu performanţe şi realizări, respectiv cu eşecuri sau nereuşite personale). Stau şi mă întreb: un golan din Marsilia ar trebui să fie mîndru că e francez (că „are în spate“ istoria şi cultura franceză) şi un performant basarabean ar trebui să se simtă ruşinat că trăieşte în cea mai săracă ţară europeană?!... Euforia de a fi francez este la fel de stupidă ca ruşinea de a fi român. Atît mîndria cît şi autoflagelarea de acest fel se hrănesc din prejudecata (condamnabilă) că celălalt te va credita sau discredita, după caz, cu merite, respectiv cu păcate ale comunităţii din care te tragi. O asemenea prejudecată este, cred eu, un al doilea sofism major al expertizei dlui Ghinea. Potrivit domniei sale, „Boia se plînge că «există un fel de ruşine de a fi român (deşi, dacă ar fi ceva ruşinos, este tocmai această ruşine (p. 100)». Păi, de ce nu ar exista această ruşine după tot ce spune Boia în carte? Tocmai această carte (...) contribuie la ruşinea respectivă, o alimentează“. Şi, spre partea de final a rechizitorului, intervine întrebarea ironică: „Dar, totuşi, de ce aveţi neruşinarea să vă fie ruşine că sînteţi români?“. Întrebare căreia i-aş răspunde ferm: nu, nu mi-e ruşine că sînt român şi sînt convins că nici Lucian Boia nu e ruşinat din cauza asta.

c) Cînd eram şcolar, poporul român însemna pentru mine eroism şi vitejie. Cel mai măreţ erou post-mortem al istoriei naţionale a fost, în mintea mea de copil crescut într-un sat de lîngă Suceava, Ştefan cel Mare, evident. Nu l-am prins cînd l-au făcut sfînt, dar nu mai contează, cîtă vreme el reprezenta Făt-frumosul manualului meu de istorie de-a patra. Cît despre eroii în viaţă, cel mai grozav dintre ei era, în percepţia mea de puştan, Nadia Comăneci. Nota 10 de la Montréal şi, respectiv, jecmănirea ei la Olimpiada de la Moscova, comentate din rai în ’76 şi, apoi, din iad, patru ani mai tîrziu, de Cristian Ţopescu, figurează printre cele mai memorabile amintiri şi bocete ale copilăriei mele. Habar n-aveţi ce înseamnă să plîngi ca un copil şi să simţi că tricolorul care se înalţă pe catargul lumii trece prin venele tale.

Sînt motivele pentru care îmi amintesc perfect de încheierea compunerii „Ţara mea“, tema unei olimpiade de limba română dintr-a cincea. Nu mai ştiu ce-am scris în textul propriu-zis şi cît de legat ori coerent era, dar fraza finală suna aşa: „Ţara mea este sabia lui Ştefan cel Mare ascunsă la Istanbul şi sania cu zurgălăi a Nadiei Comăneci“. Punct. (Pentru cei care nu ştiu, „Sania cu zurgălăi“ era fondul muzical al exerciţiului Nadiei de la sol. Acum, dacă stau bine să mă gîndesc, ar fi fost preferabil să adaug „sania cu zurgălăi furată la Moscova“, însă atunci nu ştiam nici de tezaur, şi nici dacă am voie să fac aluzii incorecte politic).

Acum aş încheia compunerea aşa: România e un maidanez. Da, un maidanez... Cînd simpatic, cînd jigărit, cînd inteligent, cînd nătîng, cînd exasperant, cînd şarmant, cînd jucăuş, cînd arţăgos, activ adesea, dar mai cu seamă leneş, căutînd cîteodată mărgăritare printre gunoaie, insolit şi şmecher, credincios, dar neloial, jelindu-şi şi doinindu-şi soarta în lungi bocete canine, chefliu şi mucalit, pescuind cu umbrela cînd Dîmboviţa dă peste maluri şi apoi furînd sacul cu nisip din digul de protecţie, în speranţa că sacul îi e propria căciulă. Spre deosebire de labradori, rotweilleri şi ciobăneşti germani, maidanezul nostru are o mare calitate: e descurcăreţ. Ce-i lipseşte însă sînt pedigree-ul şi rasa.

Florentin Ţuca este managing partner la casa de avocatură Ţuca, Sbîrcea & Asociaţii.