Revoluţia din noiembrie şi Marea Şobolăneală
Într-un context foarte complicat, în urma unei întîmplări nefericite, la București are loc un sinistru accident, un incendiu într-un club în care își pierd viața cîteva zeci de participanți la un concert rock. Pe fondul emoției profunde, al descoperirii unui lanț de nereguli care antrenează întreaga societate românească, dar și al unei nemulțumiri generale față de contraperformanțele clasei politice, cîteva zeci de mii de români ies în stradă. Imediat, cade Guvernul Ponta. Președintele țării consultă partidele politice și societatea civilă. Mulțimea le contestă pe toate. Ideile de desființare a Parlamentului și a partidelor, de naționalizare a industriei, de pedepse grele date după figură se amestecă rapid cu cele de alegeri anticipate, guvern de tehnocrați sau de uniune națională, revendicări dintre cele mai diverse, dar și cu o respingere energică, în bloc, a clasei politice, a șobolănelii care face jocurile mereu, a marasmului de interese și rețele de influență care țin statul în captivitate.
O lume informată, performantă, activă, care nu pune preț pe politica autohtonă, dar care e extrem de atentă la ceea ce se petrece în jur, se amestecă în stradă cu compatrioți ținuți deliberat în întunericul unor convingeri medievale, cu agitatori, cu provocatori, cu oameni ai partidelor, ai serviciilor secrete și ai… doar Dumnezeu mai știe cui. Cîteva zile, la apogeul emoției produse de numărul mare al victimelor, dar și de nemulțumirea legată de precaritatea sistemului și de infestarea lui cu corupție, plutește în aer ideea de revoluție. E complet altfel, în termenii aparenței, decît în 1989. Dar e extrem de asemănătoare în anvergura și în nuanțele emoționale ale stărilor care circulă în primele zile de după accident. Sentimentele imperative – că actuala stare de fapt nu mai poate continua, că s-a ajuns la capătul răbdării, că cineva trebuie să plătească pentru oamenii morți, dar și pentru contextul general al faptelor care ne-au adus aici – animă o bună parte din suflarea românească. În același timp însă, nevăzuți, neieșiți în stradă, deocamdată tăcuți și contrariați de ceea ce se întîmplă, stau în așteptare milioane de compatrioți. Unii consideră că Victor Ponta e o victimă, că iar au ieșit în stradă unii plătiți, care beau și se droghează constant, homosexuali, lesbiene, „elemente periculoase“ care vor să destabilizeze.
Cu cîteva zile în urmă, la unul dintre cele mai bune licee din Cluj, la ora de religie, profesorul citește în fața clasei o scrisoare din partea preotului în parohia căruia se află liceul. Scrisoarea vorbește despre accidentul din timpul concertului de muzică rock. Și spune, cumva, că cei care au pierit acolo au găsit ce au căutat. Adică nu frecventează biserica, ascultă muzici diavolești, invocă spirite malefice, deci au parte de ceea ce caută cu încăpățînare. Nu e nici pe departe singura poziție de acest fel. De la nivelul cel mai înalt al Bisericii Ortodoxe Române, tîrziu, sosesc mesaje contradictorii. Reacția instituției e complet deplasată, anacronică, ridicolă în bîlbîiala ei plină de resentiment foarte prost camuflat. Lumea ieșită în stradă, dar și valul de comunicare stîrnit pe Facebook condamnă zgomotos acest tip de comportament public, dar și totala incongruență între principiile fundamentale care stau la baza instituției și comportamentul public al acesteia. Urmează scuze stîngace, dar și un hei-rup al slujirii tîrzii, la locul accidentului, care sporește considerabil iritarea multora față de gafele repetate ale înaltelor fețe bisericești.
Între timp, mulțimea e lăsată să se manifeste, să blocheze bulevarde, să consume energii. Manifestanții sînt pașnici și, în primele zile, apar ca o forță de neoprit. Multe dintre figurile politice ale momentului, din toate taberele, se fac nevăzute și încearcă să zboare cît mai sub radar. Lumea e nervoasă și revoltată. Dimensiunea simbolică a morților în accident capătă contururi nebănuite. Și se creează un amestec emoțional producător de fiori pentru cei care credeau că împărățesc peste o prostie amorfă și somnolentă. Pe de o parte, emoția crește, pe măsură ce mecanica stingerii din viață face pași implacabili. Răniții aflați în stare critică nu pot fi salvați. Cu fiecare suflet stins, emoția și furia cresc. Se descoperă lanțuri enorme de complicități pe care le știa, de fapt, toată lumea. Numele clubului Colectiv capătă dimensiunile nebănuite ale unei uriașe ironii, ale unui joc de cuvinte, dar și ale sorții – începe să se vorbească, destul de timid, despre „vina colectivă“.
Nivelul emoției publice trece prin mai multe faze, în funcție de vibrația și de știrile momentului. Sentimentul difuz și zgîndăritor al stării de revoluție nu părăsește scena. Plutește în aer ceva neexprimat. O vină adîncă, pe care puțini o recunosc. Pare că mulți resimt așa ceva, dar e prea dureros s-o spună. E nevoie, din nou, de zeci de sacrificii umane, de cascade empatice, de mobilizări emoționale extreme, de mișcări de stradă, pentru a descoperi că somnolența și complicitatea noastră au născut monștri imposibil de dat la o parte. Mai întîi, se dă vina pe sistem și pe precaritatea lui. Pe clasa politică, pe ticăloșie, pe statul captiv în corupție, pe toate chestiunile generale cunoscute de toată lumea. Cînd se ajunge la miile de case din România construite fără autorizație, la școlile nesigure, la mulțimea de procrastinări oficiale produse cu totala complicitate a contribuabilului, situația se complică. Dintr-odată, sistemul nu mai are chipurile unor măscărici politici care tac chitic la ora asta, ci și unul care ne seamănă nouă, tuturor.
Imaginea-simbol a acestui delir al complicității e marea Arenă Națională. Aici s-au ținut meciuri importante, kim-ir-sen-isme electorale, concerte grandioase, cîte și mai cîte. Fără autorizație de funcționare de la pompieri! Ani în șir! În jurul acestei citadele a compromisului și a șobolănelii prin galeriile unui fel de a fi, apar pe o hartă a micii ticăloșii toate miile de construcții fără autorizație din această țară. Zeci de mii de case, care mai de care mai delirante și mai dispuse aiurea, ca o pecingine, o foame de a ne întinde bezmetic, stau mărturie că o parte din sistemul pe care vrem să-l dărîmăm sîntem chiar noi. Cîți compatrioți nu și-au făcut chioșcuri, garaje, anexe, case cît poemele indiene, în absența oricărei aprobări? Întotdeauna cu conștiința că se rezolvă, dup-aia, la Primărie. Că n-o să vină să te dărîme. Că oameni sîntem. Ne-nțelegem.
Cînd strigăm „Sistemul să iasă afară, să-l jucăm în picioare“, nu simțim de la‑nceput disonanța cognitivă în care plutim, ca-ntr-o bolgie camuflată în piscină de curte. Uităm anii în care ne-am strecurat prin sistem și i-am folosit toate orificiile, pentru cele mai perverse chestii cu putință. Vrem schimbarea unora – care e, orice s-ar spune, absolut necesară –, dar noi am rămîne, dacă s-ar putea, la fel. Acum sîntem revoltați că ne merg copiii la școli lipsite de autorizație de la pompieri sau de la nu știu cine. Dar uităm că, în toți anii în care am adunat frustrare și ne-a crescut ficatul, n-am intrat într-un birou de Primărie sau într-unul de parlamentar, ca să trîntim pe masă zeci de plîngeri, cu care să-i șubrezim nervos, pînă răspund. Pentru că n-avem timp, n-avem chef, n-avem speranță, n-avem sentimentul vreunui temei de a face asta. Iar ei cred că ne stăpînesc, nu că ne reprezintă.
Trebuie să moară zeci de oameni ca să descoperim entuziasmul de a cere socoteală pentru minciuna în care trăim, dar și pentru monstruozitatea unei construcții la care am participat direct, indirect, fiecare în felul lui, iar acum întoarcem privirea și-o lăsăm mai moale cu spiritul revoluționar. Marii artiști ai șobolănelii stau la șemineu, beau un coniac fin și așteaptă dezvrăjirea maselor care ies din fierbințeală. Ei știu că ne trece repede, că începe circul liderilor din Piața Universității, că revendicările se vor amesteca într-o cacofonie, că vom uita idealurile revoluționare, imediat ce vom intra în conflictele personale ale mulțimii care pierde energie atunci cînd, într-o clipă de răgaz, se vede pe sine însăși.
Și ce-o să facem? O să producem mai multă birocrație. O să fie și mai greu să deschizi o firmă, un sediu social, orice. „Entuziasmul“ nostru de schimbare, în complicitate simbiotică perfectă cu unsuroșenia funcționarilor pe care-i mituim pentru a ne descurca mai repede, va produce și mai multe hîrtii. Supranormarea va fi soluția magică de ieșire din disonanța cognitivă. Ca să intrăm în alta, și mai mare.
Sistemul de sănătate, contaminat cu politică ieftină și aproape lipsit de politici, a mai dat o palmă la savarină. Nici măcar într-un tîrziu (azi e luni, 9 noiembrie), nimeni nu iese să spună clar ce e cu cererea de ajutor european, ce e cu transferurile tîrzii spre spitale din alte țări. Au zis că ne descurcăm singuri. Belgienii, norvegienii, finlandezii, olandezii spun că ei nu s-ar descurca singuri cu un număr atît de mare de cazuri de acest fel. Că ar cere ajutor. Noi am mai dat o probă de patetism, fanfaronadă și lipsă de responsabilitate. Ne-am fofilat, am dat declarații sforăitoare, am jucat la cacealma, doar-doar s-o petrece o minune, și unii dintre noi ies eroi din treaba asta. Toate sînt amestecate cu cele mai autentice și bune intenții, cu medici care își fac datoria exemplar, dar și cu o comunicare încîlcită și neinspirată. Plus tembelismele teoriilor conspirației. Așa se face că amestecul de idei, cocktailul de gînduri parazite și oportuniste din mințile noastre e la fel de toxic și de mortal ca amestecul inhalat de victimele cumplitului incendiu din Colectiv.
Iar eterna nepregătire pentru situații de urgență, bîlba și darea din colț în colț nu sînt decît dovezi triste ale lipsei respectului autentic pentru semeni și pentru viață. Doar în cazuri-limită, la catastrofe și la revoluții, ne mobilizăm și ne iubim, brusc, compatrioții. Și asta foarte scurt.
Dar ieșirea pașnică în stradă și exercițiile repetate de a învăța democrația – cu șobolăneala de dedesubt, cu tensiuni, cu mioritisme și fatalisme, cu tot depozitul de sublim și derizoriu – sînt singurele soluții. Ca-n Ciuma lui Camus, ieșirea la aer și încercarea de a face abstracție de aparența implacabilă a momentului sînt singurele soluții vii. Poate că așa respiră un pic și revoluția interioară. Acolo e marele cîmp de bătălie.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.