Progresăm din plagiat în plagiat

Se vorbeşte de doctoratul prim-ministrului Victor Ponta de parcă l-ar fi scris singur, de parcă culpa este singulară. Din cîte ştiu eu, dar poate că n-am experienţă prea mare, după redactarea a două teze de doctorat şi participarea la ceva comisii, o teză de doctorat este o etapă importantă în formarea candidatului, viitor cercetător sau cadru universitar. Şi pentru că se presupune a fi definitorie în cariera academică viitoare, candidatul este pus sub tutela unui profesor cu experienţă atît în materie de redactare, cît şi în domeniul ales. Nu se poate scrie o teză de doctorat despre Ştefan-vodă sub îndrumarea unui profesor stomatolog, nici măcar sub îndrumarea unui profesor specialist pe epoca bronzului.

Sistemul este (ar trebui să fie) gîndit astfel încît să producă o „lucrare“ originală, utilă, de bună calitate, să aducă ceva nou, ca să zic aşa. Şi pentru că trebuie să emane originalitate, calitate şi multe altele, o teză nu se face de azi, pe mîine. Sistemul de la Bologna a impus trei ani, în trecut erau cinci ani, şi chiar mai mulţi. Candidatul trece apoi printr-o serie de examene prin care trebuie să probeze, în faţa unei comisii, abilitatea de fi „doctor“. Examenul final n-ar trebui să fie o glumă. Pentru susţinere, teza propusă este însoţită de două prereferate. Susţinerea publică aduce alte rapoarte în faţa unei comisii formate din cei mai buni specialişti în domeniu care, se presupune, au citit cu mare atenţie teza. Teoretic, sistemul este bine structurat astfel încît să reţină numai lucrul bine făcut. Teoretic, un plagiat, într-o teză de doctorat, nu ar avea cum să treacă neobservat. Teoretic, candidatul ar trebui să privească la coordonatorul tezei ca la un model demn de urmat.

Or, pentru România, rîndurile de mai sus nu au nici cea mai mică valoare. Bineînţeles că sistemul există, dar el este inutil printr-o adaptare perpetuă, pînă la transformarea lui totală într-un instrument aleatoriu la îndemîna tuturor. Că, altminteri, cum să explici astfel de practici atît de grave? Cum să explici numărul destul de mare de astfel de teze plagiate?

Lăcomia este unul dintre marile vicii ale sistemului. Profesorii universitari, cu drept de a coordona doctorate, acceptă să dirijeze şi una, şi alta, fără să le pese că nu pot controla un subiect sau altul. Victor Ponta sau Olguţa Vasilescu sînt doar vîrful de lance, dar, dacă aveţi timp, curiozităţi, indignări, va fi suficient să aruncaţi o privire la coordonatorii de teze de doctorat de prin universităţile patriei şi vă veţi îngrozi de ce veţi descoperi. Cînd o universitate pune mîna pe un astfel de coordonator, îl încarcă cu teze şi subiecte cît mai miraculoase, de cele mai multe ori fără nici o legătură cu competenţele omului nostru. Ar putea să spună nu, dar lăcomia îi şopteşte altceva. Şi nu este vorba aici doar de bani, ci de putere, cît mai multă putere. De la daci şi Burebista, pînă la Stalin şi Jdanov, omul nostru ştie şi poate tot, deşi el se ocupă de cultura Cucuteni. Mai apoi, n-are nici timp, nici chef să citească pagini şi pagini care oricum nu-l interesează. Cît despre vocaţie... apă de ploaie. Bineînţeles că primeşte un spor la salariu pentru această treabă. Mică, mare, nu cred că are importanţă pentru „lucrul bine făcut“, din moment ce a ales şi a trecut printr-un concurs, ca să primească dreptul de a conduce doctorate. Celelalte filtre... Examenele sînt mici înţelegeri: „eu îl trec pe al tău, tu îl treci pe al meu, şi ne ajutăm reciproc. Al meu e judecător şi la o adică te ajută, al tău e jurnalist, să zicem, şi nu scrie nimic de tine.“ Troc. Prerapoartele sînt iarăşi o făcătură, numai dacă plec de la numărul de pagini redactate: două-trei, prin care un alt specialist în domeniu îşi dă acordul ca teza să intre în susţinere. Cu alte cuvinte, alţi profesori universitari sau cercetători, că nu oricine are dreptul să facă parte dintr-o comisie de doctorat, nu prea au chef să citească. Bifează. Prerapoartele tezei mele de doctorat de la EHESS au avut 25 de pagini fiecare, fără de care nu aş fi putut intra în susţinere. Cînd scrii 25 de pagini, trebuie să le umpli cu ceva, ceea ce te obligă să citeşti. Cînd scrii două pagini...

Examenul de susţinere ar trebui să fie un alt filtru important. Dar iată că nu este. Şi aici sînt trei rapoarte redactate şi semnate de alţi profesori universitari. Susţinerea este publică. Or, o fi Victor Ponta vinovat, că tot a fost prins, dar cei din spatele acestei teze? Coordonatorii? Raportorii? Ei ce au făcut ca astfel de lucruri să nu se întîmple? Sumele de bani primite pentru o „astfel“ de muncă vor fi returnate? Gradele primite pentru implicarea în „astfel“ de activităţi vor fi anulate? Ei sînt în continuare pe baricade, fac noi şi noi doctori, produc noi şi noi plagiate, onoarea lor este neatinsă, deşi comit zilnic potlogării. N-ar trebui, oare, să intre în acelaşi sistem de penalităţi? Că altfel, vom progresa din plagiat în plagiat...

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.