Proces-verbal de predare-primire

Nu plec de tot

S înt la Dilema din toamna lui 1992, cînd revista a început să fie „croită“ de cîțiva oameni conduși de dl Andrei Pleșu. Am rămas în redacție singurul dintre cei de atunci, din primii ani ai revistei. Am devenit redactor-șef în 1998. Am petrecut aproape 1200 de săptămîni în redacție, mi-am reglat ritmurile vieții în funcție de zilele cînd predam revista la tipar ori cînd aveam sacrosancta ședință săptămînală în care analizam ediția precedentă și puneam la cale edițiile următoare. Am început „la stat“, la Fundația Culturală Română (azi, ICR), și am ajuns „în capitalism“, într-un mare trust de presă. Cînd am devenit redactor-șef, în 1998, Dilema era o revistă tipărită de 16 pagini și n-avea un site propriu, deși fusese printre primele publicații românești prezente online (din 1995, cu sprijinul cîtorva oameni entuziaști). Astăzi, prăvălia noastră are în galantar așa: o revistă tipărită de 32 de pagini, un site (în curînd va apărea o versiune nouă), un Club, un Festival anual. A avut mai demult un supliment lunar, Vineri. Din 2006 pînă în 2012 a avut o soră mai mică, Dilemateca, și un supliment pentru copii, Dilematix. E bine că au existat, contează mai puțin că acum nu mai sînt.

Știrea că nu voi mai fi redactor-șef la

– deh, trăim în epoca Face­book – s-a răspîndit deja și a stîrnit oarecari comentarii și întrebări. Cultura și societatea românească trăiesc sub zo­dia conspirațiilor, dedesubturilor și ri­co­șeurilor („Mișu St. Popescu vrea să di­vor­țeze / Lung prilej de vorbe și de ipoteze...“). Lucrurile simple și clare sînt încă des­tul de greu de digerat. Mă simt, deci, dator să explic cum stau lucrurile.

Nu sînt bolnav. Nu m-am certat cu re­dac­ția, cu managementul, cu publicul, cu cine mai știe cine. N-am avut vreo re­velație bruscă. Nu m-a bușit vreo „di­si­dență“, nu mă duc să fac altă revistă. Nu mă călugăresc, nu mă retrag pe vreo insulă. În general, orice scenariu, teorie a conspirației,

nimeresc pe lîngă în cazul de față. Am renunțat la funcția de redactor-șef la

de bunăvoie și nesilit de nimeni. Nu mi‑am dat demisia și nu plec de tot. Doar am renunțat să mai fiu redactor-șef. 

P rivind în urmă, sentimentul cel mai puternic este că m-am străduit să fac ce spunea Radu Cosașu la începuturile Dilemei: că „o revistă se face dansînd“. Bineînțeles că m‑am mai poticnit, sigur că mi-am dat cu stîngu’-n dreptu’. Dar m-am simțit tot timpul ca într-un dans care te fură și ai vrea ca muzica să nu se mai termine.  Am lucrat alături de oameni extraordinari și am învățat o groază de lucruri între timp. Căci, dacă își închipuie cineva că în 1998 știam „meseria de redactor-șef“, se‑n­șeală: am învățat-o din mers, de la „subalterni“. Atunci cînd conduci o echipă atît de bună, n-ai încotro, trebuie să te adaptezi și să înveți tot timpul. 

M-am hotărît să renunț la funcția de redactor-șef cu ceva timp în urmă și am așteptat doar momentul potrivit. De ce? Pentru că mi se pare normal ca ritmurile revistei să fie puse în acord cu lumea de azi de către tinerii mei colegi. Au „crescut cu

O gazetă are nevoie, din cînd în cînd, de cîte-o „reașezare“ pe termen lung: în acord cu spiritul său originar, dar și cu societatea, și cu publicul nou. Mai ales în vremurile noastre, cînd presa se schimbă dramatic în toată lumea. Mi s-a părut normal ca o asemenea reașezare să fie făcută de cei care au de conviețuit cu

încă mulți ani de-acum înainte. M-am gîndit serios și știu bine ce spun, căci cunosc toate chichițele și hachițele acestei reviste de 23 de ani încoace: cei care rămîn după mine în redacție ar putea să facă

în următorii ani, mai bună, mai vie și mai interesantă decît aș putea s-o fac eu. E timpul să mă retrag.

N u plec însă de tot. O să-mi povestesc anii petrecuți la Dilema pe blogul revistei. Am ce povesti, ­căci lucrul la revistă mi-a dat ocazia să cunosc o lume interesantă, să fiu bine dispus în cea mai mare parte a timpului și să lucrez cu bună dispoziție. (Sigur, au mai fost și hărțuielile administrativ-organizatorice, și altele; dar totul are un preț, nu?). O să fac interviuri (pentru că îmi place tot mai mult să-i las să vorbească pe alții). Și, mai ales, o să mă ocup în continuare de Festivalul Dilema veche de la Alba Iulia. Mă bucur că am avut ideea festivalului și că a mers din ce în ce mai bine. Nu mă las de el.

Oamenii din redacție sînt toți foarte buni, am mare încredere în ei. Sînt și mai buni luați împreună: chiar fac o echipă adevărată și vie. La noi, chestia asta cu „lucrul în echipă“ nu e o simplă vorbă, chiar se întîmplă; iar team building facem în fiecare zi și în fiecare ceas petrecut la gazetă. Oho, dacă ați ști cum sînt la noi ședințele de redacție – ce atmosferă, ce inteligență, cîtă creativitate, cît haz, cîtă seriozitate... 

Sever Voinescu devine redactor-șef după ce, de 20 de ani încoace, scrie săptămînal la

Rafinamentul intelectual, toleranța și umorul lui sînt în spiritul revistei. Iar consecvența și eleganța cu care a fost alături de noi timp de două decenii (indiferent ce altceva a mai făcut între timp) îl califică pe deplin pentru a duce mai departe spiritul revistei.

Restul depinde de cititori. La început, știam asta doar din cărți, „din teorie“. În timp, am învățat-o și am simțit-o pe pielea mea: cînd lucrezi la gazetă, la fiecare literă pe care o scrii, în orice spui și în orice faci trebuie să ai în minte gîndul la cititori. Ei hotărăsc totul.  

Mircea VASILESCU

***

Tranziţia continuă

O  să-mi ia ceva timp să mă o­biș­nuiesc cu gîndul că Mircea Vasilescu nu mai este redactor-șef al Dilemei vechi, chiar dacă va continua să lucreze atît pentru revistă, cît și pentru Festival. Din cei 23 de ani ai revistei, aproape 20 s-au scurs cu Mircea, iar eu scriu în această revistă din 1994. Din 1995, am rubrică săptămînală. Dintre colaboratorii rubricanți care semnează astăzi în Dilema veche sînt, cred, cel mai vechi, iar dintre membrii echipei lărgite, doar trei sînt „dilematici“ mai vechi decît mine. În toți acești ani, am trecut prin multe – am cunoscut și binefacerile normalității temeinice, dar și nebunia absurdului, am plutit liniștit și de nimeni știut, văzîndu-mi de ale mele, dar m-am și lăsat prins de turbionul isteriei colective pînă la uitarea de sine. Însă, orice am făcut și oriunde am fost, am scris fără întrerupere în Dilema, anume pentru că a fost ancora mea în normalitate, inteligență și civilitate. În felul meu, am fost mereu loial acestei reviste, care mi‑a făcut, la rîndul ei, mult bine. Niciodată nu-i voi putea fi pe de-a întregul recunoscător. Poate de aceea, acum cîteva săptămîni, cînd am mers la ședința săptămînală a redacției pentru a fi nominalizat ca viitor redactor-șef, m-a cuprins o emoție stranie, care venea tare de demult. Am retrăit, uluit de mine însumi, exact aceeași emoție pe care o avusesem în 1994, cînd am intrat pentru prima dată în redacția Dilemei din Aleea Alexandru și am dat de Tita Chiper, care m-a „adoptat“ de îndată ca pe un debutant de care înțelegea să se ocupe personal. Acest neașteptat exercițiu de arheologie sentimentală personală m-a făcut uimitor de fericit, așa că 21 de ani mai tîrziu am intrat în redacția revistei aflată, acum, pe strada George Enescu, părîndu-mi-se că sînt iar tînăr și, vorba poetului, la trup curat... Mi-aminteam Paradisul...

D ar toate acestea sînt prea personale, iar aici este vorba de­spre revistă, așa că e mai bine să mărturisesc ce anume înțeleg că preiau ca responsabilitate, de azi înainte. Înainte de orice, preiau o echipă redacțională care este produsul natural al unei splendide și, în presa noastră, unice tradiții.  Așezat la masa redacției, printre cei care fac acum Dilema veche, mă simt cam cum trebuie că s-a simțit Simon Rattle în 2002, cînd a preluat Filarmonica din Berlin după 12 ani de conducere Claudio Abbado, care și el a preluat orchestra după 35 de ani de Karajan, care, la rîndul său, o preluase după  25 de ani de Fürtwangler (cu un interstițiu celibidachian de 7 ani), și nici magul Fürtwangler nu a fost inventatorul orchestrei, căci înaintea lui o condusese legendarul Arthur Nikisch vreme de 27 de ani... Sunetul Filarmonicii din Berlin este unic și perfect în felul său, nimic nu mai e de adăugat, nimic nu mai e de scos – muzica e acolo și gata. Cînd ai pe mînă un asemenea instrument, rafinat în generații, ai o responsabilitate și o misiune. Responsabilitatea este să nu cumva să-l strici. Iar misiunea este să-l pui la lucru, explorînd cu el noi teritorii sonore. De altfel, lecția minunată pe care ne-o dau instrumentele muzicale de mare performanță precum un Stradivarius, o orchestră ca aceea berlineză sau o voce ca aceea a unui Juan Diego Florez este că ele își păstreaza calitatea dacă și numai dacă sînt cîntate.

Păstrez, desigur, proporțiile, dar m-am referit la acest exemplu din istoria culturală vie a lumii ca să spun că înțeleg nu doar să preiau șefia administrativă a unei redacții, ci  bagheta unui ansamblu care produce, acum, cea mai bună revistă culturală din România. Pentru că cei de dinaintea lor așa i-au învățat. Înțeleg responsabilitatea mea de a păstra spiritul fondator, care dă vibrația unică a „sunetului“ acestei reviste, așa cum a fost descris de dl Andrei Pleșu într-un text faimos, pe care

îl republică la fiecare aniversare ca să nu uităm, nici noi și nici cititorii noștri, ce rost avem în piața tot mai pestriță și mai partizană a presei de limbă română. Statornică în spirit, păstrînd stilul și calitatea, Dilema veche merge înainte. Va fi mai actuală numai pentru a putea rămîne, pe mai departe, expresia publicistică a acestui spirit. Va explora mai adînc și mai vast doar pentru a păstra strălucirea și unicitatea „sunetului“ ei.

T eritoriul care preocupă Dilema veche încă de la fondare este cel al tranziției românești. Metehnele și minunățiile ei ne-au fost și ne vor fi materie primă încă mult timp. Fi­xînd acest obiect de activitate, „părinții fondatori“ ai revistei au avut intuiția excepțională că tranziția, la români, nu este un proces care începe și se sfîrșește, ci chiar felul nostru, național, de a fi.  În mod normal, o tranziție care nu se mai termină enervează. Mai grav, o tranziție care nu duce nicăieri deprimă. Ei bine, soluția pe care Dilema veche o propune, ca să evităm și enervările, și disperările, este să dăm prioritate ideilor libere și nu ideologiilor, să facem din cultură referențialul existenței de zi cu zi, să rămînem dilematici. Dilematicul n-o fi cel mai eficient om din lume, dar este cel mai greu de prostit, cel mai greu de îndoctrinat, cel mai greu de radicalizat în ură sau în entuziasm. Dilematicul își păstrează uzul rațiunii practicîndu-și inteligența, talentul și umorul. Nu degeaba lui Caragiale i se spune, în redacție, Patronul, iar pe frontispiciul revistei avem așezate cuvintele lui. Să ne fie de bine!

Sever VOINESCU