Prezumţia anticorupţie
Cum aş putea ignora „campania anticorupţie“? Cum ar putea oricare dintre concetăţeni să nu o bage în seamă? DNA-ul atinge cote ameţitoare de popularitate, televiziunile de ştiri relatează non-stop. Am observat chiar o oarecare blazare, în ultima vreme. Dacă, acum vreun an, atmosfera din studiouri era fie orgasmatică, fie funerară, în funcţie de orientarea politică a postului şi de numele arestatului, acum atitudinea pare mai degrabă resemnată. Că e „de-al nostru“, că o fi „de-al lor“, să nu ne bucurăm sau întristăm prea tare, că nu se ştie pe care îl ridică mîine.
Uriaşa majoritate a românilor se bucură. Apreciază revenirea timpurilor lui „Ţepeş-Doamne“ care era (şi) un soi de Codruţa Kövesi la timpul lui. Deşi nu neg că simt o oarecare satisfacţie cînd urmăresc cotidiana agendă a procurorilor, nu aceeaşi senzaţie mă încearcă ascultînd părerile analiştilor TV sau ale şoferilor de taxi despre fenomen. Opiniile, în fond şi formă, sînt identice. Nu am reuşit încă să aflu cine de la cine le preia. Cea mai des întîlnită părere este aia cu „Bine le face, toţi sînt nişte hoţi, mama lor…“. Băgatul la grămadă al tuturor suspecţilor şi dosarelor are o singură calitate: este simplu de comunicat. Nu cere mult discernămînt, nu solicită o documentare minimală sau ceva cultură generală. Poate produce, însă, multe daune colaterale, neplăcute şi periculoase, în opinia mea.
Se amestecă hoţia pentru sine, cea pentru partid şi dauna produsă din calcul politico-economic greşit, fără legătură cu corupţia. E drept, în oricare situaţie vorbim despre atentat la avuţia publică. Asta nu înseamnă, însă, că tratamentul ar trebui să fie identic. În plus, comunicarea instituţională a DNA ba oferă publicului interceptări telefonice cu kilogramul, ba este de o opacitate încăpăţînată, bazîndu-se pe prevederi legale imbatabile. Cu alte cuvinte, zic că s-a constituit un „grup comunicaţional organizat“ între procurori şi ziarişti: şi unii, şi alţii caută audienţă şi popularitatea. Să zicem că acesta ar fi un preţ mic de plătit pentru primenirea şi însănătoşirea generală a societăţii, prin aducerea între limite mult reduse a marjei de corupţie din banii publici.
Din păcate, apar şi alte efecte neplăcute. Primul, constatat de cam toţi furnizorii de produse şi servicii români sau străini, este că gradul de activitate al administraţiei pare încetinit, de parcă funcţionarul mediu din sectorul achiziţii-contractări, în loc să semneze un contract sau o licitaţie, stă şi se scarpină cu pixu-n cap, imaginînd orice pretext posibil pentru a evita o decizie. Aş socoti, de asemenea, că utilizarea cătuşelor televizate, indiferent de speţă, reprezintă un mare risc, pentru însăşi Cauza Anticorupţie. Se ştie, inflaţia produce depreciere, scăderea valorii, banalizarea.
„Toţi sînt nişte hoţi“ are o parte de adevăr. Există politicieni veroşi în toate partidele, indiferent de culoare. Asta nu înseamnă, însă, că toţi politicienii fură sau complotează întru propria prosperitate, în dauna celei publice. Este un amănunt care trece în plan secund, ceea ce poate aduce alt necaz, ceva mai mare: creşterea popularităţii curentelor antisistem, a celor care mizează pe dezamăgirea electorilor şi pe sporul de neîncredere în sistemul parlamentar în sine. Am avut deja cîteva tentative: Dan Diaconescu (acum, în puşcărie) şi C.V. Tudor (acum, pe unde o fi…). Primul şi-a îndeplinit rolul istoric, prin dispersarea modelului OTV înspre televiziunile de ştiri. Celălalt a reuşit să compromită într-o foarte bună măsură istericalele naţionaliste din viaţa publică. Spre deosebire de vecini (Ataka, Jobbik, Syriza), românii par a fi acum imuni la populismul de partid. Am avut însă, de curînd, o modificare legislativă care va permite apariţia unor partide mici, avînd baza electorală mult redusă, ceea ce, combinat cu televizarea zilnică a cătuşelor, mă face să presimt apariţia unei formaţiuni populiste, cît de curînd. Nu pot spune că perspectiva mă linişteşte. Clamata „primenire“ a clasei politice (dorită şi cînd cu votul uninominal) nu va aduce nimic bun dacă se va produce doar prin invocarea relativ ipocrită a prezumţiei de nevinovăţie în timpul defilării cătuşelor la televizor.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană, la TVR.