Poveste cu beţivi

Un fost preşedinte al FED, un fel de Isărescu de-al americanilor care a servit sub cinci preşedinţi, a spus odată o vorbă rămasă celebră: rolul unei bănci naţionale este acela de a confisca băutura atunci cînd petrecerea se încinge. Ingrat rol, iar omul nostru era mort de mult cînd a izbucnit actuala criză; urmaşii săi au fost mai îngăduitori cu beţivii. Bula imobiliară americană, criza financiară, acum criza datoriilor statelor – nu a fost nimeni să confişte băutura (îmi place expresia „datoriile suverane“ – sună aşa impresionant, pare că nişte suverani misterioşi au făcut datoriile astea, nu politicienii votaţi de popoare). Metafora asta cu beţivii explică mult din ce se întîmplă acum. Aveţi puţintică răbdare, ştiu că v-aţi plictisit de atîtea articole despre întîlnirea de la Bruxelles, şi eu m-am plictisit. Promit ca ăsta să fie un articol trivial, mă rog, cît e voie la Dilema veche.

Cum ziceam, seamănă cu o petrecere de beţivi şi nu s-a găsit nimeni să le confişte băutura de sub nas. S-au întîlnit în ideea de a calma pieţele, care şi ele se comportă ca nişte peşti bezmetici. Vlad Petreanu (petreanu.ro) a găsit metafora perfectă – pieţele financiare sînt ca nişte bancuri de sardine, sperioase spre isterice, fiecare încearcă să se pună la adăpost, fiecare acţionează raţional din punctul său îngust de vedere, dar rezultatul e că grupul reacţionează bezmetic. Deci, liderii europeni s-au întîlnit la Consiliul European ca să dea semnale, ca să calmeze lumea.

Sîntem deci în etapa în care petrecerea s-a spart. Cei mai mulţi au mahmureli severe şi zac blestemînd viaţa, soarta şi pe americani. Stavros e la reanimare, iar Giovanni la urgenţe cu perfuziile în braţe. La Bruxelles discută despre cum să promită ferm, dar ferm de tot, că nu vor mai pune niciodată botul pe alcool, că vor fi treji şi cuminţi restul vieţii – aşa să-i ajute Maica Domnului şi Dumnezeul beţivilor! Promisiunea este frumoasă şi complexă. Mă uitam recent – la o conferinţă organizată de Institutul European din România despre guvernanţa economică europeană – cum Leonard Orban şi Niculae Idu (şeful reprezentanţei Comisiei în România) prezintă toate pachetele de măsuri luate de doi ani încoace. E chiar impresionant: primul pachet legislativ, semestrul european, pactul euro plus, al doilea pachet legislativ privind guvernanţa europeană, pactul fiscal al celor 26 (cel ultim agreat săptămîna trecută, fără Marea Britanie). Cum ziceam, eforturile sînt impresionante. Mecanisme de control reciproc, delegarea controlului spre Bruxelles, indici de măsurare (cei care citesc online acest articol, vor putea găsi şi un power point realizat de Comisie cu toate aceste mecanisme, e chiar util). Dar ce înseamnă în esenţă toate acestea? O promisiune fermă, dar fermă de tot: nu mai bem, gata, ne cuminţim. 

A calmat asta pieţele? Nici măcar pe termen scurt. Este o dramatică diferenţă de aşteptări. Cînd lumea zace mahmură şi unii sînt la reanimare, pieţele aşteaptă perfuzii, vitamine, masaje, tratamente de urgenţă. Faptul că beţivii promit să-şi protejeze ficatul pe termen lung nu înseamnă mare lucru pentru bancurile de scrumbii financiare isterizate. 

La petrecerea asta care s-a spart, nu toţi au fost egal de vinovaţi. Avem o mătuşă protestantă şi cam fată bătrînă care pe vremea lui Schröder era şi ea destul de alcoolizată, dar acum şi-a revenit şi îi dădăceşte pe toţi. Pe undeva pe acolo, oarecum hîtru, unchiul anglo-saxon, destul de cherchelit şi el dacă te uiţi la ce datorii are, ţine distanţa faţă de restul familiei pentru că nu s-au făcut prezentările aşa cum se cuvine. Pe margine, nişte noi-veniţi cam abulici, noi, românii, am ajuns la spartul petrecerii, nici nu am apucat să dansăm ca lumea că s-a spart paranghelia, dar ne cam doare capul. 

Bun, beţivii agonizează. Cine e de vină? Simplu. Uniunea Europeană. De ce? Din multe motive. În general vorbind, Uniunea Europeană e de vină pentru ce se întîmplă urît. Pentru ce se întîmplă bine, meritele le iau politicienii naţionali. Acum sîntem furioşi pe UE. Nu se ridică la înălţimea momentului. E varză. Nu a fost în stare să ia beţivilor băutura de sub nas şi acum discută ca proasta, în loc să facă ceva. Dar ce? Nu e clar. Mătuşa nu vrea să scoată cecul, unchiul e enervat pe familie, UE nu are ea bani să plătească medicaţia pentru toţi.

Este foarte nedrept. Iar pică UE de fraieră pentru eşecurile guvernelor naţionale. UE este un instrument care nu a fost niciodată croit să facă asta. Niciodată nu s-a pus problema ca UE să confişte băutura. E ca şi cum am fi cumpărat acum douăzeci de ani o maşină de teren şi acum ne supărăm pe ea că de ce nu ară. În primul rînd, pentru că nu am luat un tractor. Zona euro a fost creată în afara instituţiilor obişnuite ale UE. Moneda comună a fost creată prin adăugarea la şi în afara cadrului instituţional al Uniunii. A fost creată Banca Centrală Europeană, a fost creat Euro-Grupul. Nu Comisia, nu Consiliul UE trebuiau să supravegheze petrecerea. Cine trebuia să ia băutura de la cheflii? Chefliii înşişi. Aici a fost defectul de sistem, păcatul originar. Pactul de Stabilitate şi Creştere (care a introdus celebrele criterii cu 3% deficit bugetar şi 60% datorie / PIB) prevedea amenzi pentru cei care depăşesc pragurile. Cine aplica amenda? Se supunea la vot, guvernele naţionale votau. Cum nu s-a văzut cheflii cu autodisciplină, aşa nici statele nu şi-au aplicat amenzi.

Abia acum şi cu mare greutate, prin Pactul Fiscal UE-26 convenit la Bruxelles, capătă UE rolul de poliţist al petrecerii. Cum? Comisia monitorizează la sînge bugetele, iar amenda vine automat (doar dacă nu cumva statele votează expres invers, deci se speră că nu va exista chiar o majoritate de cheflii iresponsabili – e un pas înainte faţă de situaţia de pînă acum, dar tot un fel de triumf al speranţei în faţa experienţei).

Am făcut teoria asta cu beţivii la conferinţa mai sus amintită. Lumea s-a distrat, episodul face parte din pariul meu vechi cum că se poate vorbi despre UE fără să moară audienţa de plictiseală. Andrei Mocearov, un domn tare simpatic, vechi cititor al Dilemei (salutări, stimabile!) şi şef la departamentul de drept comunitar de la Camera Deputaţilor, mi-a replicat că trebuie să ne mai uităm şi la cine a turnat vinul în pahare. Florin Pogonaru, şeful Asociaţiei Oamenilor de Afaceri, mi-a şoptit la ureche că, în cazul drogurilor, traficanţii iau pedepse mai mari decît consumatorii. Domnii Mocearov şi Pogonaru aduc argumente importante, dar nu direct la fondul problemei. Cine e de vină pentru criza datoriilor suverane? Băncile, pieţele – ăia de au turnat vinul în pahare sau au dat droguri bezmeticilor. Eventual, Germania e de vină pentru că exportă prea mult. Cred că ridicăm ştacheta de judecată etică pentru Germania nerealist de sus. Ce ar fi trebuit să facă guvernul german? Ca acum cîţiva ani, cînd economia duduia, să le zică băncilor şi exportatorilor germani: Herr, nu mai ai voie să-i împrumuţi pe greci cu bani şi nici să le vinzi maşini scumpe, pentru că s-ar putea (şi subliniez: s-ar putea) să vină o criză peste cîţiva ani. Discuţia e interesantă teoretic, dar din punct de vedere al deciziei publice, e nerezonabil să aştepţi aşa ceva de la orice guvern. Cum i-am răspuns domnului Mocearov: sînt un fanatic al libertăţii şi al responsabilităţii, nu pot fi convins că, dacă te îmbeţi şi te faci pulbere, de vină este chelnerul că ţi-a turnat în pahar. Hai noroc!