Ponta veneţianul, Antonescu cruciatul, Băsescu constituţionalistul
„Acord de colaborare instituţională între Preşedintele României şi Primul-Ministru al Guvernului.“ În caz că nu l-aţi citit direct şi doar aţi auzit de el rumegat prin intermediul opinioniştilor, probabil sînteţi deja convinşi că e ceva abominabil. Într-un fel sau altul toată lumea a căzut de acord că e de rău. Cîţiva analişti pudici constituţionalişti au zis că nu era nevoie de aşa ceva pentru că atribuţiile primilor doi oameni în stat sînt stabilite de Constituţie. S-ar zice că analiştii respectivi au trăit pe altă planetă şi nu au auzit că au existat ceva scandaluri politice în România legate de separaţia atribuţiilor celor două Palate – Victoria şi Cotroceni. Au fost între Emil Constantinescu şi toţi premierii săi, mai puţin Isărescu. Au fost între Ion Iliescu şi toţi premierii săi, mai puţin Văcăroiu. Au fost între Traian Băsescu şi toţi premierii care nu erau ai săi. Şi cu toate astea, multă lume a concluzionat că avem o Constituţie clară, că nu e nimic în neregulă cu ea, că toate aceste scandaluri care au fragmentat executivele sînt un fel de mîncărime trecătoare.
A mai fost apoi strigătul de nervi al obsedaţilor de Băsescu – trădareee!; Ponta a semnat cu inamicul! Am asistat la execuţii mediatice intense pe linia: Ponta trădător, Crin erou. Antonescu capitalizează simpatia bazei în ideea că trebuie să cîştige alegerile prezidenţiale de peste un an. Dacă acum votul anti-Băsescu le-a adus victoria detaşată, Antonescu trebuie să menţină atmosfera de campanie încă un an şi jumătate pentru ca tot logica anti-Băsescu să-l ajute să cîştige şi el. Sau să forţeze încă o suspendare. Doar că asta presupune un scandal permanent sau o criză politică – exact de ce nu are nevoie Victor Ponta instalat premier. Deci interesele celor doi diferă fundamental. Era valabil şi înainte de alegeri, dar acum cu atît mai mult.
Dincolo de calculul raţional mai e şi aspectul personalităţii celor doi. Crin Antonescu a reuşit deja să-şi creeze o imagine dezastruoasă prin ambasadele din România. E genul de om cu care nu se poate discuta. Nu vreau să intru în amănunte, care sînt jenante, doar să notez acest aspect important pentru România ca ţară, dat fiind că omul e favoritul pentru cîştigarea preşedinţiei la proximele alegeri. Consultările diplomatice şi contactele informale sînt o parte esenţială a politicii moderne. Mai ales, sînt o parte esenţială a cum funcţionează Uniunea Europeană. Crin Antonescu a intrat într-un rol mesianic şi nu se poate extrage din el nici măcar cînd ar fi musai să ia o pauză, măcar de dragul uzanţelor. Asta îl face un politician redutabil, dar îi va crea o mare problemă ca om de stat. În mod natural, tandemul Ponta-Antonescu şi-a departajat profilurile: Ponta cu guvernarea, cu banii şi cu medierea, Antonescu cu principiile şi paranoia.
Principala linie de critică la adresa lui Victor Ponta este că are un discurs dublu. Da, îl are. Şi date fiind circumstanţele, e un rău necesar. Nu ştiu cum să explic chestia asta încît să nu pară că fac un elogiu al cinismului în politică. Pentru că tocmai citesc o istorie a Veneţiei, încerc să fac o paralelă cu asta. Cruciadele au fost mari încleştări de forţe între tabere care se urau sincer. Şi care încercau să se anihileze una pe alta, fără să fie posibilă chestia asta, de fapt. Drept urmare, cruciadele au fost o imensă pierdere de timp, de energie, de oameni şi de oportunităţi. Permanent, în tabăra creştină au fost unii care nu prea vedeau rostul acestor pierderi. Veneţienii au fost mai mereu pe partea asta a dezbaterii. Ei făceau comerţ, voiau bani – transportau pe bani armatele de cruciaţi, în acelaşi timp subminau embargourile impuse de papă împotriva comerţului cu musulmanii şi, la un moment dat, i-au instigat pe cruciaţi ca, în loc de Ierusalim, să cucerească Constantinopolele creştin, care era mai la îndemînă (instigat este puţin spus, mai degrabă i-au şantajat pentru că armata cruciată depindea de flota veneţiană şi nu avea altă modalitate de a plăti pentru această flotă decît să jefuiască capitala bizantină). Ei bine, la vremea lor, veneţienii nu erau populari prin restul creştinătăţii. Erau mercantili, ignorau viaţa de apoi şi erau mereu dispuşi să negocieze mai degrabă decît să lupte. Nu erau populari, dar erau al naibii de eficienţi, încît la un moment dat oraşele şi insulele din Mediterană făceau cerere să se supună Veneţiei, cam cum se face acum cerere de intrare în UE. Unele erau refuzate, şi asta într-o lume medievală în care posesiunea teritorială era sfîntă. Eficienţi, dar nu populari erau, deci, veneţienii. Populari erau cavalerii obsedaţi de salvarea sufletului, de Ierusalim şi care plecau de-a valma spre Est omorînd tot în cale şi în primul rînd pierzîndu-şi propriii oameni.
Ei bine, genul acesta de popularitate de cruciat savurează acum Crin Antonescu. Pentru el, Cotroceniul este Ierusalimul, Băsescu este sultanul-diavol şi România e terenul din mijloc, care nu contează cum va arăta la final pentru că scopul e nobil. Unde e Ponta? E un şmecher. Şi în sensul bun, şi în sensul rău. Se adaptează la intransigenţa propriei tabere, se jură că merge pînă la capăt în fruntea oştilor, că Ierusalimul va cădea sub propria sabie. Cînd dă interviuri la presa străină – cum ăia nu prea înţeleg obsesia asta cu Băsescu – se repliază: e un politician european progresist, normal, banal, unul dintre veneţienii eficienţi care fac lumea să se învîrtă. Apoi, întors în tabăra cruciată, trebuie să insufle curaj. Extraordinar a fost momentul de dinainte de alegeri, în care a spus pentru Le Figaro că poate coabita cu Băsescu. Imediat ce a apărut interviul, în studioul din Antena 3 Mihai Gîdea a pus o întrebare din aceea echidistantă, cum ştie el, la modul: cum puteţi spune că veţi coabita cu tiranul care a tăiat pensiile oamenilor? Ce era să zică Ponta? Nu putea să-i dezarmeze pe cruciaţii pe care tot el îi stîrnise în ultimii ani, de cînd Băsescu nu mai era popular şi deci se puteau cîştiga voturi pe tema asta. A zis că a fost greşit înţeles.
Genul acesta de balet îl face suspect pe Ponta la editorialişti şi la public. Îl face popular în activul de partid – cu toţii de fapt nişte veneţieni puşi pe exercitat puterea. PSD are în genele sale de partid-vehicul pentru Ion Iliescu această aspiraţie spre pragmatism – au venit acolo straturi peste straturi de oameni pentru care partidul era vehicul pentru status social şi funcţii, indiferent de orientare politică (trebuie totuşi să adaug că veneţienii le-au interzis demnitarilor să facă comerţ pe cont propriu, că exista un corp de auditori independenţi care erau spaima celorlalţi oficiali, iar pentru conflict de interese şi corupţie se practica tortura şi spînzurarea). De cealaltă parte, PNL are în genele sale de partid istoric această aspiraţie a martiriului. Epoca Tăriceanu a marcat o abatere, o cotire spre pragmatism, după care a urmat epurarea, reformarea prin rug – Crin Antonescu conduce partidul mai mult ca pe o sectă decît ca pe un partid.
Şi mai este ceva: presiunea externă. Încă din primăvară, aceasta s-a exercitat mai degrabă asupra lui Victor Ponta decît asupra lui Crin Antonescu. Ponta avea funcţia oficială, era şeful Guvernului. Mulţi ziarişti străini au înţeles conflictul din vară – şi continuă să o facă – pur şi simplu ca o încleştare personală dintre Băsescu şi Ponta. Deşi s-a lăsat greu convins să accepte stupidul plan cu suspendarea-blitz-krieg, Ponta a devenit principalul responsabil în afară. Îşi va petrece restul carierei politice încercînd să facă pe moderatul şi să schimbe această percepţie – a avut un debut dezastruos pe scena europeană. Nu are scuză, singura circumstanţă atenuantă este că e alegerea preferabilă faţă de partenerul său – Crin Antonescu. Nesocializat extern, Antonescu are alura unui Rică Venturiano care se crede Cato – el are misiunea de a salva cetatea de tiran. Are potenţialul unei figuri măreţe, dar îi lipseşte scopul adecvat. Cato avea în faţă un tiran adevărat şi a fost o figură tragică care impune respect. Antonescu nu are un tiran real în faţă, drept urmare te îngroapă în retorică de nu te vezi. Retorica sa îl excită pe Ipingescu, care stă lipit ventuză de Antena 3, dar dincolo de bază şi de şablonul anti-Băsescu impune doar amuzament.
Şi aşa am ajuns la Băsescu. Care a propus acest „acord de colaborare instituţională“ ca să obţină totuşi ceva pe învestirea în funcţie. Cum ziceam săptămîna trecută, de la Bruxelles a primit semnale că regula jocului e să-l numească pe Ponta. Învăţătura ar fi să nu mai facă metafore cu animale înghiţite. Adrian Videanu a zis – citat de Ziare.com – că acordul respectiv e mai important la Bruxelles decît la Bucureşti. Şi are dreptate. De unde trebuie să stăm puţin şi să medităm la ce ne-a adus intrarea în UE, dincolo de banii de care sîntem obsedaţi şi pe care nu-i accesăm. Gîndiţi-vă la rolul moderator pe care l-a avut UE în vară şi acum – într-un sistem fragmentat în care actorii nu se pot înţelege pe chestiuni minimale, arbitrul de deasupra a acţionat pentru a forţa un acord şi pentru a respecta principiile statului de drept (în vară) şi ale democraţiei (acum). S-ar putea să nu mai avem nevoie de rege străin, pentru că funcţia e deja exercitată.
Ce a vrut Traian Băsescu? Să-şi definească nişte arii unde mai contează. Remarcabil este că la pagina 4, punctul 4 din Acord (numit anodin „Spaţii de cooperare şi modalitatea de cooperare“) avem următoarea logică a textului – cele două părţi vor evita blocajele şi vor respecta principiul că există un „decident final“. Deci, unul dintre ei are ultimul cuvînt pe anumite domenii. Apoi urmează propoziţia „În această materie se înscriu“. Deci, au un principiu privitor la decizia finală şi apoi e o enumerare. Începe cu politica externă şi europeană, continuă cu numirea procurorului general şi a şefului DNA şi se termină cu chestiunile care privesc securitatea naţională. Ce sînt toate astea? Domenii în care preşedintele are atribuţii potrivit Constituţiei şi legilor actuale. Practic, Traian Băsescu a trecut domeniile în care Ponta s-ar angaja să-i lase drept de ultim cuvînt. Subînţelegîndu-se că în rest e treaba Guvernului şi a lui Ponta. Ponta şi Băsescu şi-au trasat porţiunile din nisip unde fiecare e şef pe jucării. Acesta este punctul cheie din Acord; în rest, celelalte privind modul cum îşi vorbesc şi cum negociază sînt brizbizuri duioase scoase din mintea diplomatului care a formulat textul, crescut în ideea că bunul-simţ se poate pune în scris.
Negociat în secret şi semnat în miez de noapte, Acordul acesta rămîne o încercare totuşi importantă de a infuza raţionalitate într-un sistem dominat de cruciaţi mai preocupaţi de nevrozele proprii decît de rezolvarea problemelor reale. Nu degeaba cruciatul-şef a declarat sec că nici măcar nu a citit textul pentru că îl plictisea. Cînd trebuie să cucereşti Ierusalimul, lumea reală cu problemele ei mici te plictisesc. Acordul a fost important pentru Bruxelles, dar în lumea în care cruciaţii sînt populari şi veneţienii fac balet un asemenea document nu va însemna mare lucru pe viitor. Noi ăştia de citim istorie ştim că sute de ani după ce ultima cruciadă a eşuat, lamentabil, veneţienii aveau un imperiu fastuos şi invidiat. Dar, fiţi sinceri, cu cine aţi fi ţinut atunci?