Plagiatul, doctoratul şi complicităţile

– dialog cu prof. dr. Marian POPESCU, preşedintele Comisiei de etică a Universităţii din Bucureşti –

Este profesor la Facultatea de Jurnalism şi ştiinţele Comunicării şi preşedintele Comisiei de etică a Universităţii din Bucureşti. Marian Popescu a prezentat, în 2012, raportul care demonstrat că teza de doctorat a lui Victor Ponta este parţial copiată. Aşa încît l-am invitat la o discuţie despre plagiat – un fenomen complicat şi extins, dincolo de cazurile spectaculoase ale demnitarilor…

De unde atîta atenţie pentru plagiat în opinia publică de la noi?

Răspunsul simplu este că atenţia este datorată demnitarilor care au plagiat în tezele de doctorat. S-a plagiat şi înainte de domnul Ponta, s-a plagiat şi după şi, vorba unui prieten, cu ajutorul lui Dumnezeu se va plagia şi în continuare, căci furia de a fura este mare. Lăsînd gluma la o parte, fenomenul este real, nu este recent, el cutreieră universităţile după instalarea modelului humboldtian. E favorizat de arhitectura creată în timp a sistemului educaţional, dar şi de nivelul de corupţie al unei ţări. Nu poţi să crezi că nivelul corupţiei este la fel de mare în Germania ca în România numai pentru că trei miniştri – doi ai Apărării şi unul al Educaţiei – au fost suspectaţi (şi doi dintre ei chiar dovediţi) că au plagiat. Şi-au dat demisia imediat. Asta arată cum este privită corupţia: nu se admite aşa ceva în ţările de dincolo de Budapesta (generalizez acum, poate nepermis). Plagiatul devine, la noi, o „vedetă“ mediatică pentru că este vorba despre personaje publice protejate de o prevedere din lege care le este dedicată. În cazul demnitarilor suspectaţi de plagiat, analiza lucrării lor nu poate fi făcută de universitatea care a propus acordarea titlului de doctor, ci este o prerogativă a Consiliului Naţional de Etică, pendinte de minister. Cum poate ministrul să anuleze titlul de doctor al prim-ministrului aflat în funcţie?

Dar întregul proces este centralizat. Universitatea doar propune, nu acordă titlul de doctor, care trebuie validat de un consiliu ministerial. În alte ţări, titlul este acordat de universităţi…

Într-adevăr, finalizarea unui doctorat se petrece cu două viteze la noi. Universitatea propune acordarea titlului de doctor. A doua viteză este ordinul de ministru prin care se acordă acel titlu, care devine valid după publicarea în Monitorul Oficial. Nu este normal. Din moment ce universitatea respectivă susţine tot parcursul doctoral – şi financiar, şi cu expertiză şi coordonare ştiinţifică –, cum să nu fie în măsură ca în cazul cînd, din păcate, s-ar dovedi că doctoratul a fost plagiat, tot ea să retragă titlul? N-ai nevoie de o infrastructură etică atît de complicată, cu un Consiliu Naţional de Etică, cu un Consiliu de Etică şi Management Universitar (aţi auzit de el? există, dar nu funcţionează), cînd ai Comisiile de etică ale universităţilor.

Opinia publică a aflat doar despre cazurile de plagiat ale demnitarilor; sînt însă şi plagiatori „rămaşi în umbră“…

Fenomenul este extins. Situaţia cea mai teribilă e cînd persoana care a plagiat nu e conştientă  de acest lucru, nu a realizat că a furat. Sîntem mult mai vigilenţi cînd cineva ne bagă mîna în buzunar, dar nu ne alertăm cînd este vorba despre produsul muncii intelectuale, pentru că ăsta nu e cuantificabil. Ce înseamnă că cineva fură textul altcuiva? Unde e acel text? Mai întîi e vorba despre o copiere; sînt voci care spun că degeaba acuzăm de plagiat cînd persoanele acelea au fost candide şi doar au copiat. Regulile scrierii academice arată însă clar că atunci cînd vrei să foloseşti munca altuia – un text publicat – trebuie să spui al cui e acel text. Plagiatul nu trebuie văzut doar ca un rezultat, ci şi din perspectiva cauzelor care îl generează.

Care sînt cauzele?

Ele provin din modul în care educăm. Copiii noştri sînt determinaţi să copieze, să facă referate prin copiere, să ofere aceste rezultate ca şi cum ar fi produsul muncii lor intelectuale, ba mai mult, primesc şi note bune pentru ele. Cum vă explicaţi că atîtea doctorate mediocre sau slabe primesc calificativul „foarte bine“? E de neacceptat. Dl profesor Solomon Marcus spunea recent într-un interviu că nu plagiatul este adevărata problemă, ci compilaţia. Cadrele didactice – multe, nu îndrăznesc să cred că toate – îi încurajează pe elevi să compileze. Iar Internetul a încurajat acest gen de compilaţie digitală. Analizele făcute la mari universităţi din lume arată că Internetul a dezvoltat exponenţial această depersonalizare a împrumutului, a muncii intelectuale bazate pe împrumutarea ideilor altora.

Mulţi nu mai ştiu că nu trebuie făcut aşa. De ce?

Foarte simplu. Nu li se spune. Începem un nou an universitar şi mă întrebam dacă le vom spune ceva studenţilor despre etica şi integritatea academică, despre scrierea academică corectă. E vorba despre principiile de bază, primul fiind să nu furi. Să nu furi textul altuia, ideea altuia. Noi nu le spunem asta. Credem că aceste lucruri sînt subînţelese. Nu sînt.

N-ar trebui să ştie din timp, înainte să ajungă studenţi? Nouă învăţătoarea ne spunea mereu „scrieţi cu cuvintele voastre“…

Acum, cuvintele noastre sînt cuvintele altora. Şi în politică, şi în administraţia centrală şi locală, noi gîndim cu cuvintele altora. De exemplu, acum Consiliul General al Capitalei vrea să controleze teatrele din Bucureşti. A numit o comisie formată din nespecialişti. E de presupus că, în afară de preşedintele comisiei, care este un actor, ceilalţi doar au auzit de cuvîntul „teatru“. Şi vin să controleze instituţiile de spectacol. La ei funcţionează cuvîntul „control“, nu cum e în Marea Britanie sau la Universitatea Harvard, unde se foloseşte cuvîntul „analiză“. Analiza înseamnă să recunoşti că ai o problemă. La Harvard şi-au dat seama că fenomenul plagiatului este îngrijorător. Şi nu numai acolo, ci şi la alte universităţi americane şi europene mari. Aşa că încearcă să pună un diagnostic corect: nu se mai pune problema de a eradica fenomenul plagiatului, ci de a restrînge pagubele pe care le produce. Elevilor, studenţilor noştri trebuie să le spunem din cînd în cînd acest lucru: cum se face un referat, o temă de cercetare la master sau la şcoala doctorală. Multe teze de doctorat sînt făcute din parafraze; fenomenul parafrazării este şi el distructiv. În momentul cînd înşiri conspecte din lucrările altora şi nu se poate vedea care e contribuţia ta la tema pe care ai propus-o, realitatea devine tristă. De ce mai dăm astfel de doctorate?

Nu sînt prea multe doctorate? Nu e şi aceasta o problemă?

După cifrele raportate chiar de ministrul Educaţiei zilele trecute, sînt prea multe. E hazos în situaţia asta faptul că, în timp ce numărul de studenţi scade, creşte numărul de doctori. Nu mai înţelegi unde trăieşti. A intra la studii doctorale înseamnă a intra pe un drum unde crezi că ai ceva de spus tu, crezi că ai o voce care poate cînta original. În momentul în care – cum s-a întîmplat la noi – doctoratul s-a tabloidizat, s-a banalizat, cînd figuri din administraţia centrală şi locală vor neapărat să-şi dea doctoratul ca să şi-l pună ca pe o decoraţie cu care să iasă pe scena socială, e clar că lucrurile nu sînt pe calea normală, e clar că se întîmplă ceva care viciază lumea educaţiei. Plagiatele demnitarilor au avut o forţă de decredibilizare a instituţiei doctoratului pe care cei în cauză n-o bănuiesc. Noi, în 2012, la Comisia de etică – abia eram numiţi de noua conducere a Universităţii –, după ce s-a derulat toată „vara fierbinte Ponta“, am primit mesaje de la români foarte bine situaţi în străinătate, profesori şi cercetători, care spuneau că au fost întrebaţi acolo „dar cum se dă doctoratul la voi?“. Pentru că, în alte ţări, instituţia doctoratului e respectată. La noi s-a crezut că poţi să fentezi.

Se vorbeşte în ultima vreme despre soft-uri pentru detectarea plagiatului. Ar fi o soluţie?

Este, dar parţială. Nu face decît să consfinţească ceea ce deja s-a comis. Problema este să previi, să mergi la cauzele care produc plagiatul. Cel mai performant soft antiplagiat este Turnitin, are o rată de succes de peste 90%, dar este performant în limba engleză. Există şi la noi astfel de soft-uri, şi Universitatea din Bucureşti a achiziţionat unul, designul lui este pe limba română. Dar cum poţi să detectezi în limba română un plagiat care este rezultatul unei traduceri? Ai preluat din engleză părţi din lucrarea cuiva şi le-ai tradus: soft-ul nu are cum să le detecteze, nu le poate compara cu originalul. Eficienţa soft-ului mi se pare prea mică. E vînturat ca o sperietoare, dar pe cine mai sperie? În mod normal, ar trebui să-i învăţăm pe studenţi încă din primul semestru ce au de făcut – mai ales în zona ştiinţelor socio-umane, pentru că în cele exacte problema se pune într-o măsură mai mică.

Cînd s-au înfiinţat comisiile de etică, au fost şi reacţii împotrivă: s-a spus că universităţile au putut funcţiona şi fără astfel de comisii…

Sigur că au funcţionat fără ele pînă în 2011, dar au funcţionat bine din punctul de vedere al integrităţii academice? Căci o valoare de prim-plan promovată de universităţi este integritatea. Cercetarea ştiinţifică şi toate celelalte n-ar avea valoare dacă integritatea unei universităţi este pusă sub semnul întrebării. Plagiatul este pe locul patru printre problemele Comisiei de etică a Universităţii din Bucureşti.  Analizăm cazuri de plagiat atunci cînd ne sînt sesizate. Pe primul loc sînt sesizările privind concursurile pe posturi didactice, pentru că fenomenul corupţiei în universităţi se manifestă în primul rînd aici, în favorizarea unui candidat, în trucarea unor concursuri. Apoi, sînt lucruri care ţin de buna conduită în universitate. Plagiatul nu este „vedeta“ Comisiei de etică. S-ar putea trăi şi fără comisii de etică, dar asta într-o lume în care, în interiorul universităţilor, ar exista acele mecanisme de checks and balances care nu mai au nevoie de o formalizare de acest tip. Eu pledez pentru întărirea autonomiei universitare şi din această perspectivă. Universitatea trebuie să fie cea în măsură să creeze acel tip de cultură instituţională care să atenueze cît mai mult asperităţile produse de problemele de etică şi integritate. Nu ai nevoie de un Consiliu Naţional care, de undeva, să-ţi dea o sentinţă. Dar prin înfiinţarea comisiilor de etică au ieşit la iveală carenţe mari ale culturii academice din România. Or fi funcţionat universităţile noastre şi fără astfel de comisii, dar cu ce cost? Costul este complicitatea: complicitate la acordarea titlurilor de doctor, complicitate la concursurile pentru posturi, complicitate la scoaterea din universităţi a celor indezirabili, a celor care şi-au conservat – şi sper să-şi conserve în continuare – spiritul critic. Prin comisiile de etică s-a cîştigat ridicarea vălului de pe un mecanism al complicităţii.

Foto: E. Enea