Pisica, insolvabila criză siriană şi fluturele

Acum cîţiva ani, dădusem, în The Guardian, peste un articol seducător despre solidaritate şi individualism semnat de Richard Sennett, reputat şi multipremiat profesor de sociologie la LSE, al cărui început era acesta: „La sfîrşitul vieţii sale, filozoful Michel de Montaigne (1533-1592) a inserat o întrebare într-un eseu pe care îl scrisese cu mulţi ani înainte: «Cînd mă joc cu pisica mea, de unde ştiu că ea nu se joacă cu mine?». Întrebarea sintetizează convingerea lui Montaigne că nu putem niciodată să sondăm profund viaţa interioară a celorlalţi, fie ei pisici sau oameni. Pisica lui Montaigne poate să ne servească drept o emblemă a cooperării. Premisa mea despre cooperare este că, frecvent, nu înţelegem ce e în inima sau în mintea oamenilor cu care trebuie să interacţionăm. Totuşi, aşa cum Montaigne continuă să se joace cu pisica sa enigmatică, la fel, o lipsă a înţelegerii reciproce nu ar trebui să ne reţină de la intrarea într-o relaţie cu ceilalţi, dacă vrem să ajungem la un ceva făcut împreună.“

Găsesc interesant acest îndemn şi, spontan, cred că, dacă e urmat, efectul nu poate fi decît benefic. Am primit adesea sfatul că, dacă trebuie să fac ceva şi nu pot altfel decît împreună cu alţii, nu contează dacă îmi place sau nu de celălalt, nu contează dacă mă simt aproape de el sau nu, important este să pot lega cu eficienţă tovărăşia, să cooperez ca să iasă treaba. Micul citat reprodus mai sus de mine ne spune şi mai mult: că nu e necesar nici măcar să-l pot cunoaşte, să-l pot decripta cît de cît pe celălalt, important e să facem ceea ce e de făcut împreună. În termenii psihologiei, s-ar spune că important e procesul şi nu motivaţia. Sigur, dacă admitem că, de fapt, nu-l pot cunoaşte pe celălalt, atunci raţionamentul se susţine – cooperarea e esenţială supravieţuirii, aşa că nu putem să ne oprim să trăim doar pentru că nu cunoaştem ceea ce e imposibil de cunoscut. Deja, ideea că merg mai departe cu un necunoscut induce o anume tensiune, presupune un anumit risc – dar nimic pe lumea asta nu este lipsit complet de riscuri.

Însă nu trebuie să ne luăm orbeşte după filozofi. Adesea, ispita unei formule cu valoare universală, mai ales dacă e originală, expresivă şi într-o măsură oarecare contraintuitivă, este mai puternică decît onestitatea lor. Cînd simt formula pe-aproape, cei mai mulţi filozofi se reped spre ea, cu voluptate. În plus, saltul de la jocul cu pisica la problema incognoscibilităţii celuilalt este spectaculos, aidoma unui salt de pe Everest pe Empire State Building – cum să nu-l faci dacă te ţine detenta şi cum să nu-l admiri, dacă îl vezi?

Cînd R. Sennett spune că „o lipsă a înţelegerii reciproce nu trebuie să ne reţină de la intrarea într-o relaţie cu ceilalţi, dacă vrem să ajungem la un ceva făcut împreună“, vede doar o faţă a monedei. Cealaltă este mai obscură, mai complicată, mai greu de descifrat: dacă lipsa unei cunoaşteri reciproce poate fi acoperită prin încredere sau prin prudenţă, ce te faci cînd cunoaşterea este adîncă, reală, ultra-dovedită şi te îndeamnă la necooperare? În relaţiile internaţionale de azi, de pildă, avem o asemenea situaţie: criza siriană. Cum ar putea coopera SUA cu Rusia, comunitatea democraţiilor cu Bashar al-Assad, mişcările anti-Bashar între ele? Dacă nici măcar Statul Islamic nu se înţelege prea bine cu Al-Qaeda, ce mai e de făcut?

Este lesne de imaginat că oamenii care au de făcut ceva împreună, dar nu se cunosc ar putea fi uniţi de forţa scopului. Dar dacă ei se cunosc şi cunoaşterea le spune să se ferească unii de ceilalţi, poate scopul să-i mai unească? Ca în mai toate cele omeneşti, răspunsul este o enervantă şi simplă ambiguitate: depinde…

Sigur că, jucîndu-se cu pisica, Montaigne nu putea şti dacă aceasta se joacă, la rîndul ei, cu el. Şi nu e neapărat din cauza pisicii (natură complicată altfel, nu degeaba Bernard Shaw credea că doar oamenii cu adevărat inteligenţi înţeleg sufletul unei pisici), ci din cauza omului care se joacă cu pisica. Aşa, confuzia înţeleptului oriental care s-a visat într-o noapte fluture şi nu mai putea spune dacă este un om care s-a visat fluture sau un fluture care se visează om, nu este o problemă a fluturelui.

Sever Voinescu este avocat şi publicist.