Perspective pentru după alegeri: Ponta, Iohannis, Macovei
Ne aflăm în faţa unor alegeri prezidenţiale care vor da un şef al statului ce va trebui să lucreze cu o majoritate parlamentară solidă şi cu un guvern bine înfipt la butoane. Indiferent cine va cîştiga, nu ştim cum va funcţiona în viitor mecanismul puterii. Sistemul nefericit semi-prezidenţial ales de Ion Iliescu în anii ’90 ne bîntuie, iar el a fost transformat în mod grotesc de Adrian Năstase prin decuplarea alegerilor parlamentare de cele prezidenţiale. Deci, ce va face cu puterea omul pe care îl vom alege?
Klaus Iohannis a spus că dacă Victor Ponta va pierde alegerile prezidenţiale ar trebui să-şi dea demisia din funcţia de premier. Iohannis are dreptate şi e uimitor cît de puţin se transmite acest mesaj dinspre adversarii lui Ponta. Normal ar fi ca, dacă liderul PSD nu reuşeşte să convingă electoratul, să renunţe şi la mandatul de şef al Guvernului. Este o practică nescrisă în democraţiile unde există bună-credinţă – demisia liderului scoţian după referendumul pe care l-a pierdut e ultimul exemplu. Dar mi-e greu să cred că PSD, un partid care înfloreşte controlînd reţelele clientelare, va renunţa la şefia Guvernului. Mai ales că nu avem nici un mecanism constituţional clar şi nici precedente de autodizolvare a Parlamentului pentru a permite alegeri parlamentare anticipate, deci majoritatea strînsă de PSD va rămîne acolo.
Singurul precedent cînd un preşedinte nou ales a forţat crearea unei noi majorităţi parlamentare a fost după alegerile din 2004. Dar atunci Traian Băsescu deţinea un as în mînecă, pe care noul preşedinte nu îl va avea: desemnarea premierului. Plus că Alianţa DA şi PSD erau în cvasiegalitate, iar extragerea Partidului Conservator din alianţa cu social-democraţii a schimbat balanţa. „Soluţia imorală“ de atunci nu mai e la îndemînă acum, cînd taberele parlamentare sînt cu totul disproporţionate: PSD controlează lejer grupurile parlamentare ale lui Dan Diaconescu şi transfugii de la PNL conduşi de Călin Popescu Tăriceanu. Un preşedinte nou ales nu ar avea ce să le promită, pentru a-i face să schimbe tabăra.
Întrebat la Adevărul live pe cine ar pune prim-ministru dacă ajunge preşedinte, Victor Ponta a dat un răspuns surprinzător: „nu trebuie şi probabil nu va fi unul dintre liderii PSD pentru că într-adevăr o conducere politică trebuie să reprezinte cît mai mult din sectoarele societăţii. În acelaşi timp, trebuie să fie o persoană şi, indiferent cine va fi acea persoană, eu o voi sprijini. Pentru că sistemul constituţional (...) este construit în aşa fel încît, dacă preşedintele şi prim-ministrul lucrează împreună, poţi să mişti ţara, dacă preşedintele şi prim-ministrul se sabotează, de pierdut are România. Sper să schimbăm acest sistem în 2015, să nu mai avem asemenea căsnicii din obligaţie.“ Iată-l deci pe favoritul alegerilor declarînd că nu va desemna un premier din propriul partid. Dacă se va întîmpla aşa, preşedintele Ponta ar putea să repete povestea cuplului Iliescu – Văcăroiu: un preşedinte care aduce un tehnocrat în fruntea Guvernului şi nu permite dezvoltarea unui centru de putere alternativ în propriul partid. Cînd Iliescu însuşi a uitat această lecţie, în al doilea mandat constituţional (al treilea, istoric vorbind), l-a adus pe Adrian Năstase şi a început procesul de pierdere a puterii în partid. Semiprezidenţialismul aduce acest blestem al conflictului între palate, chiar şi atunci cînd ocupanţii palatelor provin din acelaşi partid. Întrebat tot la Adevărul dacă Liviu Dragnea este de acord cu acest plan – care pentru el ar însemna pierderea şefiei Guvernului, unde e considerat favoritul din tabăra PSD –, Ponta a răspuns că „Da, este de acord cu mine. Domnul Liviu Dragnea este partenerul meu din 2010 şi toate deciziile pe care le-am luat, le-am luat împreună, am cîştigat toate bătăliile împreună şi nu văd de ce să schimbăm acest lucru.“ Mă îndoiesc că Dragnea va renunţa atît de uşor.
Apoi, Ponta a vorbit şi despre schimbarea „acestui sistem“, din 2015. Oare se pregăteşte la PSD o nouă schimbare constituţională? Ultima tentativă, cea dirijată din Parlament de Crin Antonescu, a eşuat spectaculos. Problema de fond este că dacă încerci să limpezeşti sistemul constituţional şi să scapi de semiprezidenţialism ai doar două direcţii: o republică prezidenţială sau una parlamentară. O republică prezidenţială ar fi de neconceput în actualul context: ar fi absurd ca PSD să propună un superpreşedinte, după ce a făcut atîta caz că Băsescu a fost dictator şi că ei se luptă cu băsismul. În plus, nu văd nici măcar acest Parlament condus de PSD capabil să voteze o reformă constituţională care ar transfera puterea executivă dinspre un premier ales de parlamentari spre un preşedinte ales de popor – după ce l-a suspendat de două ori pe Băsescu pe motiv că îşi depăşeşte puterile. Deci, singura direcţie cu şanse realiste este revenirea la planul din 2012 şi transformarea Preşedinţiei într-o instituţie de vitrină. Doar că aici Ponta ar intra în capcana mirosită de Crin Antonescu. Acesta s-a prins prea tîrziu că propunerea de schimbare constituţională pe care o propunea comisia condusă de sine însuşi i-ar fi confiscat din atribuţii chiar viitorului preşedinte Crin Antonescu. Acesta a fost motivul pentru care el însuşi a sabotat, pînă la urmă, schimbarea constituţională. O părea ridicol acum cînd ne uităm înapoi, dar aşa se scrie istoria cînd tipi cu capacităţi intelectuale limitate, ca Antonescu, ajung la butoane. Nu cred că Ponta va intra într-o asemenea capcană şi cel mai probabil planul de schimbare a „sistemului“ în 2015 era doar vorbărie de talk-show. Dovadă că nimeni din tabăra PSD nu vorbeşte serios despre un subiect care ar trebui să fie important.
Cel mai probabil scenariu cu un Ponta ales preşedinte este deci un independent obedient pus la şefia Guvernului şi o angajare a şefului statului într-un efort permanent de a-şi conserva puterea în PSD, prin hărţuială intrapartinică de durată cu Liviu Dragnea.
Ce va fi însă dacă Victor Ponta nu ajunge preşedinte? Aşa cum am spus, va rămîne premier şi nu există mijloace constituţionale de a-l scoate din scaun. Va fi o lovitură morală serioasă, dar atît. Un Klaus Iohannis preşedinte se va putea baza pe mai puţin de 30% din Parlament. Miza reală pentru el ar fi alegerile parlamentare din 2016. Caz în care preşedintele Iohannis ar trebui să poată finaliza fuziunea PNL – PDL. Se ridică însă întrebarea dacă Iohannis însuşi lucrează ca om de construcţie pentru partid sau îşi vede viitorul ca un preşedinte de facto independent care îşi va vedea doar de funcţie, izolat de puterea reală, şi va ignora ce se întîmplă în spectrul politic. Cariera sa de pînă acum a fost bazată chiar pe ideea de independent care cochetează cu partidele, dar e deasupra lor. Din binomul PNL – PDL se vede deja că PDL este nuca tare, pe cînd o bună parte din PNL încă se întreabă ce le-a trebuit lor cearta cu PSD. Ritmul dezertărilor către Tăriceanu este un simptom al acestei stări de spirit. Fără preşedintele Iohannis serios implicat în partid, PNL – PDL probabil se va dezintegra şi va reveni la partidele iniţiale. PDL va fi opoziţia reală la PSD, iar cei mai mulţi penelişti vor avea o cale mai uşoară de a ajunge la putere, prin metoda Tătărescu – Tăriceanu.
Candidatura Monicăi Macovei a reuşit să vitalizeze mediul online, ca nimic altceva în acest an electoral. Deja putem vorbi despre un capital de simpatie cu care Macovei trebuie să se gîndească ce va face. Dacă ajunge preşedinte, ar putea reprezenta o permanentă şicană la adresa sistemului. Acesta ar fi chiar rolul în care o văd simpatizanţii săi – „Macovei nu e ca ei“ zice sloganul. Şi dacă nu intră în turul 2, dar obţine un scor onorabil – asta va fi o bună bază pentru un nou partid.
Reţeaua de voluntari care au ajutat-o să strîngă semnăturile ar trebui canalizată, încă de pe acum, pentru o structură permanentă în teritoriu, pentru alegerile din 2016. Asta nu înseamnă că sînt şanse de a cîştiga alegerile atunci, dar va fi într-o cu totul altă poziţie de negociere cu PDL. Ar fi ironic ca şefa comisiei de etică a Alianţei PDL – FC – PNŢCD – NR, care a fost marginalizată la voturile finale asupra listei de candidaţi, să impună PDL aceleaşi principii de onestitate prin negocieri directe, avînd acum în spate propria formaţiune. Ironic, dar e singura cale de a produce efecte pe termen lung. Este şi principalul argument pentru a-i convinge pe cei care ar fi tentaţi să voteze cu Macovei, dar se tem să nu-şi risipească votul acum: este, de fapt, un vot care să asigure o bază de putere pentru principiile Monicăi Macovei.
Din multe puncte de vedere, efervescenţa produsă de Macovei e similară celei din jurul lui Nicuşor Dan la alegerile din Bucureşti. Dan a beneficiat şi de faptul că electoratul din Bucureşti este statistic mai educat, mai informat şi mai avut decît media electoratului naţional, deci Macovei are o sarcină mai dificilă. Însă Nicuşor Dan nu a capitalizat, pe termen lung, simpatia adunată, pentru că nu a oferit o perspectivă de organizare. Planul său pentru Bucureşti nu putea fi uşor transformat într-un plan pentru România. Deci era nevoie de principii de organizat o ţară, nu doar de idei de urbanism modern. Cînd s-a orientat totuşi spre teme de interes general, Nicuşor Dan s-a autoizolat spre chestiuni trendy pe Facebook, dar fără putere de tracţiune pentru o mişcare de interes naţional: salvarea cîinilor vagabonzi şi opoziţia la gazele de şist. Monica Macovei trebuie să înveţe din acest eşec: această candidatură (şi dacă o va duce în turul 2, şi dacă nu) trebuie să ofere, de pe acum, susţinătorilor o continuare clară într-un proiect permanent, iar temele trendy trebuie tratate ca ceea ce sînt: baloane de săpun pe Facebook. Monica Macovei a devenit un fenomen – este primul pas spre succes. Următoarele presupun organizare şi concentrare şi sînt mai grele.