Zilele astea, numai Edi Iordănescu să nu fii? Sau da?

18 octombrie 2023   PE CE LUME TRĂIM

Cîteodată ai senzaţia că pe umerii preşedintelui României, asupra cărora îţi imaginezi că apasă greutatea a 19 milioane de ţărişoare, stă enorma povară a unei pene de porumbel. Ei bine, în cazul selecţionerului naţionalei României e exact invers. Un om care ar trebui să păşească senin pe un drum tapetat cu bani, în faţa unor flăcăi în maieuri şi chiloţi alergînd o băşică, arată, privindu-l, strivit sub o enormă responsabilitate pe care şi-o tot toarnă asupră-i cu un zel masochist. Sigur că nu e atît de simplu. Dar de fapt e. În ultimii ani, partea noastră de planetă a devenit o menajerie a ororilor. Nu departe de noi, mai totul sare în aer, de la familii la speranţe. Fotbalul, prin comparaţie, e o frivolitate care ar ocupa un loc central în tabloul din dreapta al tripticului „Grădinii plăcerilor” al lui Bosch. Imaginaţi-vă. Din fundul lui Ronaldo ieşind o minge în flăcări, Pep, cu cioc de zburătoare antediluviană, înghițind jucători pe o parte şi eliminînd maxime şi scheme de joc pe cealaltă. Messi vomînd bani. Fluvii de geluri şi silicoane în care se cufundă fotbalişti cu piei tatuate şi lăsate, atîrnînd ca ancore de caravele, şi domniţe androgine trase la fund de lanţuri de aur. Asta, da, ar fi de speriat. Dar ei n-au apăsări de-astea. Fac şi ei ce pot. Dau cu piciorul într-o minge, lumea e frumoasă dacă iau trei puncte şi „important e meciul următor” dacă iau bătaie. Deci lumea e frumoasă. Să te încordezi apocaliptic e fără sens. Edi e cine vrea el să fie. Nu-l blamez. Cîteodată bănuiesc că îl apucă toate disperările cînd vede naivitatea funciară, nepregătirea cronică a mecanismelor interioare a jucătorilor pentru micile lor războaie de grădină. Evident, există o întreagă lume care stă şi cleveteşte în jurul acestei leapşa prin iarbă. Dar, la capătul zilei, nu moare nimeni, nu e nimeni condamnat, nu e nimeni exilat. Sînt doar nişte oameni care îşi ratează, eventual, viaţa ca mulţi alţii, şi e doar o parte de viaţă, cealaltă e bine-mersi în conturi. Se putea mult mai rău. De exemplu, să se fi născut acum o sută şi ceva de ani, nu mai mult. Marile şantiere ale hărniciei capitaliste, porturi, construcţii de căi ferate, meciuri de dat cu ciocanul, cu secera, cu bidineaua erau pline de milionari rataţi pentru că încă nu se inventaseră banii în fotbal. Din acest motiv, un egal cu triştii din Belarus e ca şi cum ar fi căzut o scamă de pe urechea unei pisici în drum spre un şoarece. Poftă bună şi nu mai faceţi nazuri!

Mai multe