Zile de pace într-o Europă care se pregăteşte de război

14 noiembrie 2018   PE CE LUME TRĂIM

Un cer plumburiu, o ploaie măruntă, o vreme răcoroasă şi incertă… Nu prea cred în metaforele meteorologiei, dar pentru cei 72 de şefi de stat şi de guvern, străinii sosiţi la Paris pe data de 11 noiembrie, vremea rea a fost poate un motiv suplimentar de reflecţie. Poate că toţi aceşti lideri s-au gîndit la soldaţii de toate naţionalităţile care, între 1914 şi 1918, au petrecut sute de zile în ploaie, în traşee pline de noroi şi de şobolani, pe cîmpuri de bătălie îngheţate. Să se fi gîndit oare, invitaţii, şi la faptul că lumea de azi traversează un moment de incertitudine, cu un cer plumburiu la orizont în ce priveşte viitorul umanităţii?

Ploaia a adus fără îndoială un element suplimentar de gravitate la ceremonia desfăşurată duminică, 11 noiembrie, sub Arcul de Triumf de la Paris, moment internaţional fără precedent de comemorare a Primului Război Mondial. Preşedintele Emmanuel Macron a reuşit un tur de forţă în materie de diplomaţie. I-a convins să vină la Paris pe Angela Merkel, pe Donald Trump, pe Vladimir Putin, pe Recep Tayyip Erdogan… Un Forum al Păcii etalat apoi pe două zile a prelungit ceremonia printr-o reflecţie colectivă legată de mecanismele care ar trebui puse astăzi în mişcare, astfel încît războaiele să fie total evacuate pe fragila noastră planetă.

Din tot ce s-a scris şi s-a spus în Franţa în contextul comemorării a o sută de ani de la încheierea Primului Război Mondial reţin, în primul rînd, o schimbare de atitudine faţă de modul în care puterile victorioase au impus pacea după 1918. Dacă războiul a fost o macabră absurditate, Tratatul de la Versailles semnat după capitularea Germaniei a fost o eroare diplomatică: aceasta ar fi concluzia. Însuşi preşedintele Macron, în mai multe declaraţii, a evocat lipsa de viziune a Franţei din 1918, cînd a preferat să-şi îngenuncheze definitiv adversarul printr-un tratat de pace umilitor, în loc să lanseze reconcilierea cu germanii.

Greu de spus dacă, în 1918, după ani şi ani de acumulare de ură, francezii şi germanii ar fi fost capabili de o reconciliere reală. Ea ar fi evitat a doua conflagraţie mondială, dacă ar fi funcţionat. Într-un fel, am impresia că generaţia de oameni politici francezi de astăzi le reproşează celor de acum o sută de ani că au amînat, cu consecinţe dezastruoase pentru Europa, această reconciliere constituind cheia stabilităţii pe vechiul continent. A fost nevoie de încă un dezastru mondial, cel dintre 1939 şi 1945, pentru ca francezii şi germanii să conştientizeze necesitatea de a ajunge, dacă nu la o prietenie sinceră, cel puţin la menţinerea unui dialog constant, bazat pe încredere.

„Dacă vrei pacea, pregăteşte-te de război“, spune un dicton latin. El a fost îndelung disecat în Europa şi în Statele Unite, iar unii comentatori, chiar dacă îi acceptă caracterul pragmatic, îi contestă înţelepciunea. De cînd s-a instalat la Palatul Élysée, Emmanuel Macron repetă ori de cîte ori are ocazia că Europa trebuie să aibă o armată a ei, credibilă şi funcţională, pentru a nu depinde exclusiv de protecţia americană. Franţa a lansat, de altfel, o iniţiativă în acest sens, iar la începutul acestei luni s-au întîlnit la Paris miniştrii Apărării din nouă ţări europene pentru a discuta despre crearea unei apărări autonome. Tot acest discurs legat de apărarea europeană pare să-l irite însă în cel mai înalt grad pe preşedintele american Donald Trump. Sîmbătă, 10 noiembrie, chiar de la coborîrea sa din avion, la Paris, el l-a admonestat copios pe Emmanuel Macron pentru ideile sale, cerîndu-i să mobilizeze mai degrabă Europa pentru a contribui mai substanţial la bugetul Alianţei Atlantice.

Cît de ameninţată este Europa în prezent din moment ce Franţa face atît de multe eforturi pentru a crea o forţă de intervenţie autonomă, pentru a nu mai depinde exclusiv de umbrela securitară americană, pentru a reaminti iar şi iar că naţionalismul înseamnă război? Ceva ciudat pluteşte în aer, un fel de premoniţie, un fel de teamă… Enciclopedistul Pierre Larousse, comentînd dictonul latin de mai sus (Si vis pacem, para bellum), spune următoarele: „Popoarele sînt nişte copii mari, cînd li se pun la dispoziţie nişte arme redutabile, se găsesc întotdeauna nebuni care ard de nerăbdare să le încerce.“

Personal, constat cum discursul internaţional, axat în urmă cu treizeci de ani pe dezarmare, se orientează din nou pe acumularea de arsenale militare şi pe pregătiri de război. Nu este clar cine se va lupta cu cine, cine ameninţă pe cine, dar toată lumea vrea să fie gata de luptă. Statele Unite rămîn prima putere militară a lumii, dar China are ambiţia de a trece pe locul întîi. Rusia lui Putin a redevenit, pe plan militar, un actor internaţional. India şi Pakistanul cumpără arme în mod masiv, Japonia vrea să iasă din statutul adoptat după al Doilea Război Mondial şi prin care se obliga să nu aibă armată… Turcia, Arabia Saudită, Iranul, Egiptul, Israelul sînt pe picior de război sau implicate în conflicte directe sau indirecte.

Regulile care au asigurat echilibrul internaţional după al Doilea Război Mondial au fost aruncate în aer şi orice este posibil în prezent, inclusiv o agresiune a Europei din partea Rusiei, pare să sugereze şeful statului francez cînd evocă existenţa unor „inamici“. Franţa doreşte, în acest context, crearea unei armate europene, dar marea dilemă este dacă în componenţa acestei forţe transnaţionale ar trebui să intre masiv şi germanii… Reînarmarea Germaniei, ca măsură preventivă pentru asigurarea păcii în Europa, este un subiect care revine din cînd în cînd în dezbaterile din presa franceză, dar nu ca o cometă, ci ca un bumerang.

Mai multe